Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 14: Din rău în mai rău

***Izabell***

 

 Mă îndreptam ca un uragan spre cantină, deşi eram plină de nervi aveam şi o senzaţie stranie că sunt urmărită. Am intrat hotărâtă în cantina care era plină şi m-am îndreptat glonţ la masa unde clanul obişnuia să stea. Deja întrecuseră măsura. Până la urmă era viaţa mea personală şi oricum majoritatea mă excluseseră din clan deoarece eram una născută.

 Cei născuţi sunt vampirii ca mine. Vampirii care nu au fost transformaţi, ci cei care s-au născut aşa. Spre deosebire de cei transformaţi eram mult mai rapizi, mai puternici şi eram mult mai greu de ucis. Fiind singura născută din întreg clanul mă considerau o ciudată şi automat mă excludeau, dar sincer? Nu îmi păsa.

 - Pot să ştiu şi eu cine mama dracului l-a pus pe boul de Augustin să mă urmărească? Nu de alta dar mâine-poimâine intră peste mine şi în baie, am zis vizibil nervoasă.

 - Dacă ţi-aş spune motivul te-ai calma şi nu ai încerca să atragi atenţia întregii cantine? replică Marcus pe un ton jos şi nepăsător.

 - Deci aşa e... tu eşti dracul, am zis dând cu pumnul în masă. Şti ce? Mă doare undeva de toţi cei din cantină. Ai să îmi dai explicaţii, spun înfigându-mi mâna în tricoul lui Marcus, le vreau, acum! Aici! Până nu mă enervez mai rău şi dau foc întregii cantine, cu voi în ea.

 - Vorbim afară! Calmeaza-te!

 - Să mă calmez? Mincinosule! Spui că ai încredere în mine.

 - Iz...

 - Taci! Sa nu te aud, defapt să nu vă aud pe niciunul. Dacă vă mai pune dracu' să vă mai băgaţi în viaţa mea... vă desfiinţez, am zis în timp ce trânteam uşa cantinei.

 Am ieşit pe holul îngust încercând să mă calmez. Totul era aproape pustiu, însă când am ajuns aproape de ieşire l-am văzut pe Dante, însă nu era singur. „Paraşuta zburătoare", mi-am zis în gând.

 - Extraordinar... tu mai lipseai. Ce draci uscaţi mai vrei şi tu făctuco? Dacă ai venit sa mă ameninţi vreau să şti că mă doare şi de tine ca şi de restul. Nu renunţ la el, am spus uitându-mă la Dante.

 - Nu am venit pentru asta. Nu eşti într-atât de importantă încât să meriţi osteneala mea. Consider că te-am avertizat că ce-i al meu, al meu rămâne.

 Simţeam cum corpul îmi tremură de nervi, cum capul îmi bubuie şi nu credeam că voi rezista să nu o calc în picioare.

 - Nu am auzit bine? Al tău? am zis încrucişând mâinile la piept şi oftând prelung. Ascultă bine, păpuşo, am zis înfigându-mi mâna în gâtul său şi lovind-o de primul perete, dacă te mai apropi de Dante îţi rup aripile şi capul ca la porumbei. Te ia dracu'! S-a înţeles? am zis omorând-o cu privirea.

 - Oh, drăguţo! Eşti pe departe de miezul problemelor, aşa că ţi-aş recomanda să-ţi schimbi temperamentul. Sau mai doreşti încă o porţie de durere? spuse în timp ce mă împinge cu putere astfel făcându-mă să o eliberez.