Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 17: Club de noapte.

***Dante***

Mă trezesc şi timp de un minut nu-mi dau seama cine sunt. Tot ce găsesc este propriul corp, iar corpul îmi zvâcenşte de durere. Gândurile îmi sunt înceţoşate, iar o menghina îmi strânge capul. Deschid ochii şi lumina aproape că mă omoară.

M-am calmat până când toate se aşeză din nou la loc şi atunci am reuşit să focalizez, ca printr-o lentilă... imaginea se limpezi, lucrurile căpătau din nou contur şi am înjurat în gând.

- Ce cauţi aici? am spus ridicându-mă în şezut.

Dorian se mişca de lângă geam şi veni spre pat, unde mă aflam eu.

- Îmi vine să te bat măr, dar se pare că altcineva mi-a luat-o înainte, spuse el calm dar se citea asprimea din vocea lui.

M-am aruncat înapoi pe pernă, lăsând ca ultimele clipe de somn să mă invadeze din nou şi să mă pierd...

- Spune-mi un lucru... de ce faci asta? spuse Dorian.

- Ce fac mai exact? Nu am idee despre ce vorbeşti. Lasă-mă să dorm!

L-am putut auzi pe Dorian mişcându-se prin cameră. La naiba! Paşii lui erau atât de enervanţi. El era enervant!

- Vreau să te cari! am spus nervos încă cu faţa în pernă.

- Iar eu ţi-am pus o întrebare.

Am oftat zgomotos încercând să îmi calmez nervii.

- Fac asta pentru că trebuie, bine? Mulţumit? Acum pleacă!

- Nu trebuie să faci asta... prin ceea ce faci o răneşti, ştiai? Tu eşti sursa ei de durere, idiotule!

A devenit atât de enervant încât m-a făcut să mă ridic din pat şi să mă pun în faţa lui, privindu-l cu nervozitate.

- Şi tu de unde ştii? Ai devenit cumva avocatul ei şi eu nu ştiu? Ce urmăreşti, frate?

- Vreau să ştiu cum de te-a făcut Arisha să petreci atât de mult timp alături de ea... sau ai uitat că ea a fost cea care te-a părăsit în trecut, ca să devină un Întunecat?

Nervii erau gata să explodeze şi cu greu mă abţineam să nu-i aplic un pumn în faţă lui Dorian. Îmi atinsese o coardă extrem de sensibilă din trecutul meu, care începuse să se înrăutăţească în ultima vreme. La naiba! Îmi doream să-i pot spune de planul meu... chiar voiam... dar nu puteam... pur şi simplu eram... mut.

- Nu e treaba ta. La naiba! Lăsaţi-mă în pace cu toţii!

s Mi-am luat nişte blugi de pe jos şi am sărit pe geam. Nu mai suportam să mai stau acolo, aşa că mi-am luat zborul spre pădure... şi asa întârziasem la antrenament.

***Dorain***

În momentul când s-a ridicat din pat, atât de repede şi atât de nervos, l-am regăsit din nou pe vechiul Dante...pe cel care era gata să sară la bătaie oricând, oriunde. Ca de obicei, părea că putea înfrunta o armată întreagă, de unul singur.

- Nu e treaba ta! La naiba! Lăsaţi-mă în pace cu toţii! spuse el pescuind o pereche de blugi de pe jos şi sărind pe geam.

Mda... de fiecare dată când aduceam vorba de Arisha era nervos... dar de data aceasta era mai mult de atât. Iar norul negru care îi înconjoara mintea, nu mă lăsa să-i citesc gândurile. Iar mirosul de fum... de foc... de ars îl înconjura pretutindeni, în timp ce aripile sale nu mai aveau negrul acela strălucitor... ci un negru sumbru, îngrozitor... ca al unui înger al morţii. La naiba!