Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 19: Te iubesc.

***Izabell***

 

  Unii iartă pentru că încă iubesc şi ar durea prea tare să plece, alţii nu iartă pentru că încă iubesc şi ar durea prea tare să rămână. Unii pretind că totul e bine, dar... – nu, toţi pretindem că totul e bine. Unii mint ca să nu facă rău, unii spun adevărul ca să nu facă rău oricum mai târziu. Unii cred că s-a terminat, alţii ştiu asta. Unii se topesc de dor, alţii nu îndrăznesc să o facă. Unii caută pe cineva care să le asculte toate durerile care le au pe suflet, cum „nu mai pot!", pe când alţii... tac şi zâmbesc, crezând că până nu o spuicu voce tare... nu o simţi. Unii mai aşteaptă încă un semn, alţii... şi-au închis de mult telefoanele, oricum cine ar trebui să sune nu sună, iar cine sună, chiar nu mai contează acum.

Însă eu? Eu încă lupt pentru ce e al meu. Lupt pentru el chiar dacă îi ascult totul, dar nu spun nimic. Mă doare din ce în ce mai tare când îl simt atât de distrus şi eu nu mişc măcar un deget, să îi pot atinge faţa, să îi pot spune că totul e bine.

 - Te iubesc! Te rog, nu mă părăsi... am nevoie de tine! Am aşa mare nevoie de tine! Jur că o să-i rup aripile Arishei, după care mă voi preda eu singur Infernului... deoarece nu mai are rost să mai trăiesc aici... fără tine.

 Fiecare cuvânt mă apăsa şi mai tare, iar acum... aş fi stat în faţa unui uragan, doar să îi pot alina durerea din glas şi să îl pot strânge în braţe.

 „ Şi eu te iubesc Dante. Te iubesc aşa cum nu am mai putut iubi. Nu te pot părăsi şi crede-mă că şi eu am nevoie de tine. Nu am să îţi permit să te predai şi dacă va fi nevoie... voi veni şi acolo după tine."

 

~*~

 Timpul se scurgea încet, însă asta nu mă oprea să mă lupt cu propriul corp. Încercam să inspir şi să expir cât mai puternic. Se lăsase liniştea în cameră, iar asta mă neliniştea. Am încercat încă o dată.... inspir... expir...

 Brusc am simţit cum plămânii mi se încarcă cu aer, iar nările îmi sunt invadate cu un parfum puternic, dar familiar mie. Dante. Am zâmbit şi am deschis încet ochii. Camera era luminată doar de lumina lunii şi în dreapta mea, razele lunii îmi dezvăluiau un corp ca al unui zeu. Un înger cu chip de demon, dar pentru care aş fi fost în stare să iau întreaga lume la pas.

 - Te iubesc, Dante! Îţi promit că voi fi mereu aici, am spus în şoaptă, întorcându-mă şi atingându-i uşor obrazul.

 Simţeam totuşi o durere cumplită. Umărul. Rana era încă deschisă. Trecuse mai bine de o săptămână, iar rana ne adâncea în loc să se închidă ceea ce mă speria. Am încercat să duc mâna pâna la umăr, dar simţeam cum pielea îmi este crestată, parcă cu un cuţit în jos pe coloană, ca mai apoi pe tale, pe şolduri şi abdomen. Paralizasem de durere. Firicele de sânge se transformau în picături, iar tot corpul îmi tremura de durere. Am simţit un impuls care îmi străbătuse trupul precum un fulnger, iar după puterea şi energia mă părăsea. Am înspirat şi expirat, însă vederea mă părăsea. Am căzut precum un spic în lama coasei, pierzând contactul cu această lume.

***Dante***

 

 Nu sunt un luptător talentat. Nu am fost niciodată. Dar... în mintea mea, mă lupt în fiecare zi...