Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 15: Ţigări, alcool şi droguri.

***Dante***

 

 Cerul arăta ca o pictură contemporană monocromatică, în care diferitele nuanţe de albastru ale diminetii sunt supuse în straturi frumos armonizate... şi într-un colţ mic desenându-mă şi pe mine cu iluzia profunzimii ei, ridicându-mă.      

 - Ai stat aici toată noaptea? mă trezi dintr-o dată vocea lui Dorian.

 Îşi scutură aripile când ateriză pe acoperiş, dar nu şi le retrase. Era îngrijorat, puteam simţi asta prin privirea sa şi prin postura sa încordată.

 - Mda...

 - Ce naiba faci aici sus? întrebă el aşezându-se lângă mine pe marginea acoperişului casei.

 - Oh, ştii şi tu... privesc stelele, cerul. Ascult Universul cum râde şi îşi bate joc de mine. Nimic special.

 Sarcasmul din vocea mea nu-l liniştise cum o făcea de obicei.

 - Ce e cu faţa asta? întrebă Dorian de data asta privindu-mă şi mai atent.

 Mi-am ferit privirea de a lui, deoarece ştiam că dacă mă va privi în ochi îşi va da seama în ce problemă uriaşă mă băgasem.

 - Ce-i  în neregulă cu faţa mea? am spus privind încă cerul.

 - Arată de parcă îmi cere să o lovesc. Şi încă bine de tot!

 Acum îl priveam direct în ochii săi negri.

 - Şi atunci de ce nu o faci? am spus.

 - Pentru că nu sunt eu cel care trebuie să te lovească.

 Nu mai spuse nimic, ci se ridică, îşi desfăcu larg aripile cenuşii şi îşi luă zborul. Îi puteam spune foarte bine despre ziua de ieri, despre tot ce mi se întâmplase... despre Arisha şi planul nostru... despre cât de tare o rănisem pe Izabell... despre tot.

 Dar nu mai voiam să-mi implic şi fratele. Nu. Dorian nu merita asta. Eu acceptasem să suport consecinţele şi trebuia să rezolv asta de unul singur. Era şi aşa de ajuns că Dorian trebuia să-şi petreacă eternitatea pe Pământ din cauza mea. Nu îl mai puteam condamna la nimic. Nu merita asta... însă eu da.

            

 Era aproape timpul. Aşa că m-am ridicat, mi-am desfăcut aripile larg, le-am scuturat odată şi m-am propulsat în sus, luându-mi zborul. Pădurea de la marginea oraşului începuse să capete o prezenţă familiară, parcă anunţându-mă că Arisha se afla aici. Începeam antrenamentul.

***Dorian***

 

 Ceva era ciudat mai mult ca sigur. Dante nu a fost genul care să spună ce are pe suflet, deoarece îi citeam gândurile şi îmi dădeam seama imediat ce-i cu el. Însă, de data aceasta, mintea sa era blocată şi înecată într-un nor de fum întunecat, care îl afecta atât fizic cât şi psihic. Ochii nu-i mai străluceau, iar expresia sa nu mai era una fericită, ci una severă şi tristă. Ce naiba  i se întâmplase?