Sfidare [Vol. 1]

Capitolul 10: Arisha - "zburătoare inutilă"

***Dante***

Liceul. La o primă vedere ar putea fi o instituţie unde copiii vin să înveţe, dar în realitate e doar o junglă, unde fiecare e cu haita lui. Când faci un lucru ieşit din comun eşti văzut drept ceva de care trebuie să se ferească sau dimpotrivă, ceva pe care trebuie să-l distrugă cu orice preţ. Exact aşa mă simţeam eu când mergeam pe holurile Liceului Hawkings.

Plecasem în zori de la Izabell de acasă şi deja voiam să mă reîntorc acolo. Seara trecută a fost ceva... ceva al naibi de ciudat şi de uimitor. Nu ştiu de când nu m-am mai simţit atât de... liniştit, de împăcat. Oh, da. Nu m-am mai simţit aşa de când am fost izgonit din Rai. Ce vremuri...

Din câte îmi spunea orarul, viitoarea mea oră era undeva la etajul doi. Am urcat scările şi am păşit de-a lungul holului, fiind ghidat de o prezenţă familiară. Am zâmbit la gandul că o voi întâlni şi pe ea aici. În momentul când am intrat în clasă, m-am simţit ciudat de agitat şi de calm în acelaşi timp, în momentul când am întâlnit acea pereche de ochi albaştri.

- Bună ! am spus în timp ce m-am aşezat pe locul liber de lângă Izabell.

- Bună dimineaţa, a spus zâmbind. Mă bucur să te văd, chiar îmi era dor de tine.

- Da... a trecut atât de mult timp de când nu ne-am văzut încât şi eu începusem să-ţi simt lipsa, am spus zâmbind.

- Mulţumesc pentru seara trecută, a spus în timp ce îşi rezema capul de umărul meu.

- Pentru puţin. Şi pentru mine a fost ceva... unic. O premieră aş putea spune.

- Cum îţi mai sunt rănile ?

- S-au vindecat până în zori, dar cred că voi face rost de altele noi. Ce zici? i-am spus făcându-i cu ochiul.

Ştia la ce mă refer. Seara trecută am petrecut-o vorbind, stând îmbrăţişaţi, iar ea mi-a îngrijit rănile, ceea ce m-a uimit profund. Descoperisem o altă latură a ei şi dintr-o dată îmi doream să o descopar şi mai mult.

- Îmi vor trebui mai multe bandaje. Dar dacă reuşeşti să faci rost de ele... voi face şi eu rost de bandaje, a zis zâmbind larg.

I-am atins obrazul, mângâindu-l uşor făcând să apară un mic zâmbet innocent şi timid pe buzele ei. Momentul ne-a fost întrerupt de profesorul care deja intrase în clasă şi începuse să ne predea. Ne-am îndepărtat unul de celălalt şi am încercat să fim atenţi la ora.

Minutele treceau imposibil de greu încât mă uitam din cinci în cinci secunde la ceas, iar ora nu se mai termina, iar eu mă simţeam din ce în ce mai agitat. Voiam să fiu afară, să alerg, să zbor, să fiu liber! Liber...

- M-am plictisit de moarte, i-am şoptit eu Izabellei. Ce-ai zice dacă am pleca undeva după ora asta?

- Desiur, oricum după asta aveam în orar două ore de dans.

- Vei fi scutită de dans, pentru că vom face ceva cu mult mai interesant, i-am promis eu.

- Să vedem ce îţi trece prin cap, a spus zâmbind.

Dacă ar şti ea câte îmi trec mie prin cap de fiecare dată când este în preajma mea, probabil aş fi fost mort de mult. Dar de data aceasta era cuminte. Voiam să fim noi, să fim pur şi simplu noi, cum am fost şi seara trecută. Când clopoţelul a sunat într-un final de ieşire, am prins-o pe Izabell de mână şi am ieşit în grabă din clasă, fâcăndu-ne loc printre miile de corpuri de pe hol.

~*~

Ajunşi la marginea pădurii, aflată la doar două străzi depărtare de liceu, m-am simţit usurat. În partea aceasta a pădurii nu era nimeni. Nici vampiri, nici vârcolaci şi nici oameni. Era numai a noastra.