Reminiscențele lui Monat-Varain

2 - Întunericul interior

     Pentru o dimineață de iulie era destul de răcoare. Deși plouase abundent în noaptea precedentă, vegetația nu arăta deloc de a fi udă, iar pe străzile și trotuarele orașului Burstway nu se formaseră bălți. Totul era uscat.

     Și cu toate astea, pe Venus un astfel de fenomen era destul de normal. Indiferent cât de mare era cantitatea de apă lăsată de precipitații, aceasta fie era absorbită imediat de sol, lucru cauzat de uscăciunea accentuată a acestuia, fie se evapora în scurt timp deoarece temperatura aerului era foarte ridicată. Astfel, nici nu observai dacă într-adevăr plouase sau nu.

     Străzile orașului deja erau aglomerate de oamenii care se deplasau spre serviciu sau cu alte treburi, cât și de copiii încă somnoroși, care se îndreptau spre școală.

     În schimb, liniștea profundă care domnea peste casa lui Monat - Varain, contrasta cu gălăgia haotică a orașului. Doar vocile mătușii și ale unchiului său se mai auzeau prin sufragerie. În cele din urmă, cei doi adulți părăsiră locuința, iar liniștea se așternu din nou.

    Din cei patru tineri care locuiau în casă și care dormeau adânc, doar unul dintre ei se trezi și traversă holul până la cameră poziționată în nord, aceea fiind a lui Monat.

    Băiatul deschise ușa cu grijă să nu-și trezească prietenul și păși în vârful degetelor până în dreptul patului acestuia. Se așeză ușor pe margine ca să nu-i tulbure somnul, uitându-se la el cu căldură și afecțiune. Anzalus suspină și-și dădu din ochi părul alb ca platina, care-i cădea mereu peste față.

    Monat părea atât de liniștit în timp ce dormea, însă doar blondul cunoștea zbuciumul său sufletesc, care nu-i dădea pace indiferent dacă era treaz sau nu. Chiar și el simțea tensiunea interioară a prietenului său, ce era exercitată de presiunea evenimentelor întâmplate în ultima jumătate de an. Parcă toate se petrecuseră prea repede, iar unele prea curând.

     Gândindu-se la toate acestea, băiatul scoase un oftat greoi din adâncul sufletului. Apoi, își puse mâna pe capul brunetului, mângâind cu buricul degetelor părul lui des și lung, vopsit la vârfuri cu o nuanță de albastru închis.

    Monat simți atingerea blondului și se întoarse cu fața spre el, ridicându-se în șezut pe jumătate.

- Ce faci, Anzel ? N-ai somn ? aruncă o privire scurtă la ceasul electronic pe care era afișat șapte și jumătate . Uite cât de devreme este.

   Anzel tăcu și îl cercetă în continuare cu ochii săi negri pe brunet.

- Gah! Culcă-te și lasă-mă în pace! zise după câteva secunde Monat, punându-și capul pe pernă din nou și ignorându-l pe "intrus."

- Crezi că somnul te poate ascunde de probleme, Monat? întrebă blondul a cărui privire încă era ațintită asupra prietenului său.

    Monat - Varain îi răspunse pufnind iritat din nări.

   Anzalus se aplecă peste el și îi șoptise cu o voce scăzută în care se distingeau mila și implorarea:

- Monat ....tu știi că eu nu te consider nebun. În plus, eu știu că tu doar ești pierdut undeva în sinea ta. Toate gândurile negre și tot ce s-a întâmplat până acum te fac să te scufunzi într-un întuneric interior din care ... , blondul își mușcă buza inferioară, în ochi apărându-i lacrimi. Din care ori evadezi cât încă nu e prea târziu, ori te afunzi pe vecie. Și atunci, vei înnebuni cu adevărat.

     Anzalus pronunțase ultima frază cu glasul sugrumat. Ochii săi negri deveniseră un ciocolatiu închis, iar lacrimile începuseră să-i alunece pe față. Monat fusese atins pe ceafă de un strop. Se acoperi cu pătura pe cap și în mintea sa răsări o altă amintire care avea legătură cu întunericul interior despre care Anzalus îi pomenise.