Reminiscențele lui Monat-Varain

9 - Zilele procesului , partea întâi

Când își reveni în simțiri, Monat-Varain nu-și amintea nimic din evenimentele întâmplate cu câteva ore în urmă. Capul îi vâjâia, iar privirea sa era încă neclară. Îi trebui un sfert de oră ca trupul lui să-și reia funcțiile. Clipise de două ori ca să-și ajusteze vederea nocturnă, întrucât în cameră era întuneric, și, uitându-se cu luare aminte în jurul lui, constată stadiul în care se afla dormitorul : era o mare harababură.

- Dumnezeule mare ! Dar ce s-a întâmplat aici ? exclamă tânărul cu voce tare, ducându-și mâna la tâmplă.

Monat se ridică de pe pat și înconjură încăperea de câteva ori, apoi, își aminti de izbucnirea nervoasă pe care o avusese dimineață, fiind motivul pentru care camera sa arăta în halul acela. Îi reveneau în memorie toate momentele luptei dintre el și unchiul său, alungarea din casă a prietenilor săi, panica verișorilor .....și faptul că mătușa lui îl sedase și îl făcuse să înghită niște pastile.

Brunetul se lăsă în genunchi și își acoperi fața în dosul palmelor sale. Nu-i venea să creadă că el ajunsese să provoace o asemenea dezordine. Și, pentru ce ? Pentru faptul că dreptatea nu era de partea lui ? Abia acum, când pierduse definitiv războiul, realizase acest lucru ? Însă, de un singur lucru Monat nu se rușină : de învinuirea unchilor săi pentru faptul că fuseseră de acord că nepotul lor înnebunise. Da, admitea că mânia sa aprigă îi învălui rațiunea în întuneric și că-l determinase să distrugă tot ce prindea la îndemână, dar în momentul în care Venclais îl făcu descreierat și îl pălmuise pe nedrept, până ce-l învinețise pe obrazul stâng, deja îl scosese de tot din minți. El și soția lui erau de condamnat. În primul rând, în a doua zi a procesului, care avusese loc după alte trei zile, când instanța îi dăduse verdictul final, unchiul și mătușa semnaseră actele ca nepotul lor să fie internat într-un azil de demență, dar a intervenit Raoul între timp și a rupt foile, astfel că Monat-Varain a scăpat de azil. În schimb, cumnatul lui a dat semnătură că-l ține acasă și preia rolul de însoțitor, iar acest lucru era cât se poate de convenabil. Practic, cei care-l crescuseră s-ar fi descotorosit de el din acel moment.

Becul de peretele lateral al casei vecinilor se aprinsese, iar lumina sa difuză pătrundea în camera dezordonată. Monatessius își descoperi fața și își încolăci brațele în jurul genunchilor, rezemându-și capul pe ei. Tânărul văzu că la picioarele sale se afla ciobul lung pe care-l folosise ca să-l țină la distanță pe unchiul său și care era pătat cu sânge. "Sânge ? De unde ? ,, se întrebă în sinea lui Monat, apucând ciobul. Îl ștersese cu mâneca cămășii sale de noapte și observă că pe mâna dreaptă era sânge uscat. Nu putea să vadă unde era rana cu exactitate, dar presupunea că aceasta se afla cel mai probabil pe spatele mâinii fiindcă sângele se scursese pe palmă.

Odată curățat ciobul, băiatul se privi în el. Vedea că obrazul stâng se împurpurase puțin, iar părul îi era vâlvoi.

- Hehe ! Ce urâțel sunt ! chicoti Monat, amuzându-se un pic de înfățișarea lui sălbatică.

Însă, zâmbetul îi dispăruse de pe buze, fiind înlocuit de o grimasă posomorâtă. Nu arătase niciodată în asemenea hal. Aproape că nu se recunoștea. Atât de mult decăzuse în patru săptămâni, care trecuseră de la proces ? Monat nu și-ar fi imaginat vreodată că viața sa, în lupta pentru salvarea copiilor răpiți de Rina, se va transforma într-un calvar, în cele din urmă. Mai întâi, a fost închis în dormitorul său, ținut izolat de restul familiei, apoi, a ajuns să fie sedat. Mai rău de atât de putea ? "Ei bine, se poate, își răspunse băiatul, afișând un zâmbet trist. În ultimă instanță, m-ar trimite pe bune la un azil pentru nebuni. O să se mai chinuiască cu mine o perioadă, până ce vor găsi locul perfect în care să mă plaseze, iar după aceea, gata, scapă de mine cât ai clipi din ochi !"