Reminiscențele lui Monat-Varain

12 - Spovedania unui învins

{ .................................................................... }

Era a treia zi după ce Monat primise citația prin care i se comunică faptul că i se refuzase cererea de recurs în cadrul procesului contra Rinei și a lui Giovanni. Brunetul făcuse rost de cheile de la toate ușile casei, inclusiv ale dormitoarelor. Cum reușise ? Ei bine, de dimineață îi auzise pe unchiul și mătușa sa, vorbind despre posibilitatea de a-l interna pe băiat într-un azil de demență, iar asta îl determină sută la sută pe el să plece de-acasă, cât încă mai putea. Apoi, când Vera veni să-i dea forțat pastilele acelea pentru demență lui Monat, tânărul se zbătu și, fără ca femeia să simtă, îi trase cheile din buzunarul rochiei. Le ascunse repede sub el, odată ce pusese mâna pe ele, și se liniști, înghițind pastilele.

Astfel, prima etapă a planului său funcționase. Acum, Monatessius descuie ușa camerei sale, scanând codul QR de pe chei în fața scannerului încorporat în clanța rotundă.

" Este ! ,, se bucură în sinea lui. Ieși încet din încăpere, închise ușa și păși cu grijă pe trepte, coborând la parter în sufragerie. Însă, o lumină galben roșiatică îi atrase atenția. Curios să vadă de unde vine, Monat își roti capul în direcția dinspre care lumina strălucea și constată cu stupoare că aceasta învăluise holul ce dădea spre subsolul casei. Brunetul urmări dâra de lumină și coborî la subsol, pomenindu-se în fața ușii capelei. Totodată, lumina dispăruse și se făcu iar întuneric.

" Capela ? Ce-o fi aici ?,, se întrebă Monat, fiind curios să dea de sursa luminii stranii. " Să nu-mi spui că o lumânare a aprins capela în flăcări !,,

Monatessius deschise larg ușa dublă a capelei, însă, observă că lumina slab o lumânare mică, ce stătea să se stingă. Capela fusese amenajată la subsolul casei soților Kanze pentru ca Vera să poată veni să se roage aici, atunci când nu avea cum să ajungă la biserică în zilele de vineri și duminică. Pe peretele din fața băiatului era așezată o icoană mare pe care era pictat chipul Maicii Virgine.

Într-adevăr, Monat simți în decursul acelor patru săptămâni de la proces nevoia de a se confesa unei divinități supreme, de a se spovedi de tot ce avea pe suflet unui puteri sfânte, ce reprezenta echilibrul întregului univers. Când era copil, brunetul nu credea într-un Creator Atotputernic al Lumii fiindcă, deși mătușa lui îl silea mereu să se roage și să meargă la biserică, nu reușise să-i insufle această credință așa cum o făcuse Anzalus. Blondul îl convinse de existența Lui și a celorlalți sfinți, povestindu-i mereu despre faptele și actele lor de smerenie, care le adusese preamărirea și viața veșnică în Împărăția Cerurilor. Dar piatra de temelie ce i-a sfărâmat  pentru totdeauna ateismul, a fost atunci când, cu mulți ani în urmă, pe vremea când abia terminase liceul și se afla acasă la Anzel, bunicul băiatului mai mic le relată amândorura despre împrejurările nașterii nepotului său.

Bărbatul și soția sa avuseseră doar un fiu, care le-a întors spatele atât el, cât și nora lor, aceștia fiind părinții lui Anzel. Bieții oameni își doriseră să aibă măcar un copil care să-i iubească și să le spună mamă și tată, însă, din păcate, acel copil născut din ei, se dovedi a fi un monstru. Totuși, până să se nască copilul lor, bunicul se închina lui Dumnezeu și îi cerea ca rodul iubirii lor să fie aidoma identic soției lui deoarece o iubea foarte mult. Doar că, Dumnezeu nu îi îndeplini dorința când fiul său fu adus pe lume. Avea înfățișarea tatălui său : păr castaniu , ochi negri și piele măslinie. Ce-i drept, bărbatul recunoscu că se cam întristă un pic, dar luase totul ca atare și merse înainte.

Păcat că fiul nu se îndură la rândul lui de părinții săi și îi batjocori. Acesta se căsători cu o fată bogată din alt sat vecin cu al lor și se mutaseră în Burgas, un oraș situat la  cincisprezece kilometri distanță de Burstway și douăzeci de Stumpens. Nora lor dorise să nască o fată, dar fiindcă nu i se adeveri visul, aduse pe lume un băiețel. Dacă fiul soților Blaseru nu moștenise înfățișarea femeii, în schimb, nepotul lor, da. Era identic din aproape toate punctele de vedere cu bunica paternă. Avea părul blond ca platina, pielea albă și ochii negri ( deși bunica îi avea verzi. ) Era soția bărbatului întreag. Doar că el era băiat, în rest, era reflecția femeii. Și fără îndoială că era așa pentru că băiatul nu moștenise numai aspectul fizic al acesteia, cât și bunătatea, milostenia, generozitatea și toleranța ei. Cu alte cuvinte, fusese înzestrat cu aceleași calități morale pe care le avea și bunica lui. Tatăl și mama lui Anzalus se descotorosiseră de micuț și plecaseră Dumnezeu știe unde, lăsându-l în grija părinților soțului.

Monat fusese în totalitate fermecat de acea istorisire încât, se ridică în picioare și îi spuse bărbatului că progenitura pe care și-o dorise cu ardoare, îi fusese dată. Bunicul prietenului său râse, fiind mulțumit să vadă că băiatul își dăduse seama de faptul că, în final, Dumnezeu îi încredință darul cerut. De atunci, brunetul se converti la creștinism deoarece avea în fața lui dovada unei asemenea minuni.

Revenind în prezent cu gândurile, Monat își aminti că voia să se închine și cu voce tare pronunță :

- Maica Virgină, mamă a tuturor copiilor, ocrotitoare ale vieților acestora, vreau să-ți mărturisesc ceva. Ceva ce mă apasă pe suflet de mult timp. Oare a fost greșită intenția mea de a salva suflete inocente de la corupere ? Oare este greșit să faci dreptate ? Căci, zău, Maică, că nu știu ce să mai cred. Toți îmi spun că n-ar fi trebuit să mă bag, dar n-am putut să las lucrurile să decurgă așa. Nu accept să văd cum niște pui de om sunt torturați și supuși pervertirii sufletelor lor candide. Nu...nu pot. Vreau să-i salvez...am încercat printr-un proces de judecată civil, însă...însă, tot eu am pierdut și am fost considerat răufăcătorul în poveste. Bine, nu-mi pasă de soarta mea, nicidecum! Dar cum rămâne acei copilași ? Ce se va alege de viața lor ? Ce, Maică Virgină ? Te rog, oriunde ar fi ei...te rog, ( vocea lui Monat începu să tremure ) protejează-i. Te rog din tot sufletul și cugetul meu să-i aperi... Tu ești singura lor speranță ce le-a rămas în aceste clipe de agonie...

Monat se opri din rugăciune și izbucnise în plâns. Își astupă gura cu mâinile făcute pumn, suspinând din adâncul sufletului, în timp ce fața îi era scăldată de lacrimile cristaline, desprinse din colțul ochilor săi căprui deschiși.

- Maică Virgină, ajută-i ! Scapă-i din ghearele acelor nenorociți... Oh, cum trebuie să procedez ca să-i salvez ? Nu știu nici unde ar putea fi, nimic de ei... Ce trebuie să fac să aflu ? întrebă Monat cu glasul înecat în lacrimi, uitându-se cu implorare la chipul Maicii Virgine.

În colțul ochiului stâng, Monatessius observă din nou acea lumină care-l condusese până la capelă. Venea de la lumânarea aproape consumată. Flacăra acesteia strălucea puternic, luminând capela. Dedesubtul ei era un pumnal cu lamă de oțel al cărui mâner era încrustat cu un smarald vitros, ce avea dimensiuni medii. Monat mută lumânarea de pe el și îl apucă cu mâna stângă, ștergându-l de ceara care se scursese pe lama sa. Brunetul mai aruncă încă odată o privire icoanei și simți impulsul de a pleca din capelă. Nu mai zăbovi mult pe gânduri și se îndreaptă în grabă spre sufragerie. Pătrunse în încăpere și scotoci în liniște mobilierul ce se afla acolo. Găsi în spatele televizorului, prins pe perete, telefonul său, care era ținut între barele ce susțineau dispozitivul. Îl scoase și, fără a mai irosi timpul, descuie ușa casei pe care o încuie la loc, apoi, ieși în curte. Se urcă pe gard și aruncă cheile într-o tufă de trandafiri din interiorul curții. Sări gardul și goni nebunește pe strada principală a orașului, până ce coti la dreapta, de unde pornea un drum care făcea legătura între Burstway și Stumpens. Își porni telefonul și îl apelă pe Raoul.

- Alo, Raoul, ești acasă ?

- Monat ? Chiar tu ești ? întrebă buimac Raoul.

- Da, eu sunt ! Unde ești ?

- Sunt la Anzalus acasă. De ce ? Ce-ai pățit ?

- Este Monat ? se auzi vocea somnoroasă a lui Anzalus.

- Perfect ! A picat la țanc ! se bucură Monat, alergând mai repede. Anzuli, Raoul, ascultați-mă cu atenție ! Eu mă aflu acum pe șoseaua care duce spre tine, Anzuli, spre Stumpens. Trebuie să veniți să mă luați neapărat și cât mai repede posibil.

- Poftim ? Ai plecat de-acasă ? întrebă Anzalus, treaz complet. De când ?

- De vreo zece minute. Dar nu asta e important acum. Vă rog, vino cu Raoul să mă luați de pe drum.

- În cinci minute suntem la tine, adăugă detectivul, sculându-se din pat pentru a se îmbrăca.

- Bine. Eu merg ce mai merg și ne întâlnim unde mă vedeți, ok ?

- Sigur, Monat, ești în linie dreaptă și ne descurcăm, aprobă Anzalus, ținând telefonul. Dacă se întâmplă ceva între timp, să ne suni.

- Normal ! Hai, ne vedem. Pa !

Monat încheiase apelul și continuă să fugă, deși puterile începeau să-l lase. Astfel, tânărul se pierdu în noapte.