Reminiscențele lui Monat-Varain

3-Mușcătură de șarpe

      Pe seară, Monat rămăsese singur în camera sa. Stătea și se uita la ceasul electronic, jucându-se cu bateriile acestuia. Deși avea calculatorul ca să se uite la filme sau seriale, efectiv, nu avea chef să se delecteze. Până la urmă, la ce bun? Adică, el era izolat departe de propria familie și de lume, în timp ce alții erau liberi să se plimbe și să comunice ceilalți. Ceea ce pe el îl deranja nespus de mult întrucât el nu-și permitea acest lux. 

- Dar oare de ce sunt închis? își zicea în gândul lui. Pentru că am încercat să scap societatea de o năpârcă? Pentru că am vrut să salvez niște suflete inocente de la corupere? Ha! Tot eu sunt un criminal și un imoral! Când de fapt, adevăratul criminal trăiește printre ei, idioții! 

   Șirul gândurilor sale fusese întrerupt de apariția mătușii sale, care ținea în mână o tavă cu mâncare:

- Monatessius, puiule, ce faci? 

   Brunetul întoarse capul într-o parte, ignorând-o pe femeie. 

- Măi, dar ce întuneric este aici! Eu nu văd nimic, exclamase mătușa și aprinse lumina. 

- Lasă-mă pe întuneric! se repezi Monat cu un răcnet sălbatic  la întrerupător, stingând becul. 

- Bine, puiul mamii, și cum văd eu să-ți pun mâncarea? Și cum poți mânca, dacă nu vezi nimic? 

     Vera nu primi niciun răspuns din partea nepotului ei și se rezumă la doar a ofta. Până la urmă, păși cu atenție prin cameră și puse tava pe măsuța de noapte de lângă pat. Femeia se așezase pe pat, dar când dădu să-l îmbrățișeze pe tânăr, el se îndepărtă și se ghemui într-un colț. 

- Iubitule, te rog, vorbește cu mine și cu unchiul tău. Dacă stai în întuneric și zi și noapte de unul singur, nu vei rezolva nimic, spuse împăciuitoare mătușa, încercând să-l îmbrățișeze a doua oară.

      Monat se mută la celălalt cap al patului și mârâi amenințător. Nu putea s-o vadă în fața ochilor pe cea care, în urmă cu trei săptămâni, îl aruncă ca pe o zdreanță în dormitor și făcuse o criză de nervi, zbierând prin casă ca nimeni să nu mai ia contact cu el. Ea ce credea? Că băiatul va uita și o va ierta? 

     Mătușa Vera își mușcă buza inferioară și se ridică de pe pat, părăsind camera. Însă, mai zăbovi un pic în prag, zicând:

- Te rog să mănânci tot ce-ai pe tavă. Azi n-ai mâncat nimic și o să slăbești foarte tare, apoi închise ușa. 

      Băiatul se dădu jos și luă tava cu mâncare, dar nu se atinse de ea. Pur și simplu, o ținea pe genunchi. Nu avea poftă de mâncare deloc deoarece își simțea stomacul plin. În realitate, Monat ar fi vrut să se ghiftuiască, însă, nervii pe care-i avea, nu-i permiteau ca stomacul să digere mâncare. Astfel, de cele mai multe ori, el vomita tot ce mâncase. 

     Monat auzi ușa deshizându-se, și se întoarse cu fața cel care încerca să se strecoare ca un șobolan în dormitor. 

- Verișoare, pot ...umm...să-să-ți zic ceva ? Nu! Adică, să primești pe cineva ...adică ...ău ...

     Era Adam care intrase pe jumătate în cameră și voia să-i spună ceva, dar săracul băiețel se bâlbâise de frică deoarece știa că verișorul lui cel mai mare nu reacționa deloc bine când venea vorba ca cineva să-i facă o vizită. 

     Monat mârâi ușor, semn că era dispus să-l primească pe vizitatorul nepoftit. 

    Adam crăpase ușa mai mult, iar în cameră pătrunse, cu pași apăsați, un tânăr de statură înaltă, corpolent, ai cărui ochi de culoare roșu închis, ce erau puțin acoperiți de părul șaten vâlvoi, scrutau împrejurimile.