Reminiscențele lui Monat-Varain

10 - Zilele procesului, partea a doua

Cerul întunecat al nopții se luminase odată cu apariția celor doi aștri selenari ai lui Venus. Monat termină de aranjat lucrurile în dormitorul său și se aruncă pe pat, fiind obosit. Se uită la ceasul electronic de pe noptieră, care afișa unu noaptea și jumătate.

- Ce târziu este ! exclamă Monat, întorcându-se pe cealaltă parte. Și deși mă simt cam extenuat, nu prea vreau să dorm. Nu știu de ce. Este ciudat..

Tânărul se întoarse din nou pe spate și luă o pernă, strângând-o tare la piept. El simțea foarte singur în acea noapte. Știa că pe Anzalus și Raoul îi izgonise drăcoaica aia de mătușă. Și avusese intenția să-i sune să vadă ce s-a întâmplat cu ei, dar tâmpiții ăia doi îi confiscaseră telefonul, chiar și calculatorul, ca și când ar fi avut dreptul de a face asta. Mai ales că erau lucrurile personale ale băiatului.

" Trebuie să mi le iau înapoi, își zise în sinea lui tânărul, ridicându-se din pat. Nu știu unde le-au ascuns, dar voi afla. "

Monat se îndreptă spre ușă, însă, când vru să deschidă ușa, observă că nu poate.

- Ce ? M-au încuiat ? La dracu ! Gah !

Brunetul se dădu bătut și se învârti prin încăpere exact ca un leu care era închis în cușcă. I se părea aberant ceea ce i se întâmpla și absurd. Nu știa cum să facă să iasă din cameră. Acum, mai mult ca niciodată, el își detestă dormitorul fiindcă devenise, în adevăratul sens al cuvântului, o temniță. Al cărei prizonier era chiar tânărul. În cele din urmă, fără a găsi un mod de a evada, Monatessius se așeză în mijlocul camerei pe covor, aducându-și aminte de moarte momentele celei de-a doua judecăți și pronunțării sentinței, ce aveau pentru el însemnătatea decăderii sale.

***************************************

În dimineața zilei celui de-al doilea termen de judecată, Monat servea micul dejun acasă la sora lui, Arina. În timpul dintre cele două termene de judecată, brunetul stătuse în Aragon, petrecând vremea la sora și cumnații săi. Îi părea rău că pe Adam și Glossa nu-i luase, știind cât de mult aceștia o iubeau pe Arina și ea pe ei, dar, pe de altă parte, voia doar el să se bucure de afecțiunea acesteia pentru câteva zile.

Toți patru mâncau în liniște, până când Arina îl întrebă pe fratele ei :

- Corbișor, mai dorești brânză ?

- Ai de-aia dulce cum îmi place ? zise brunetul, ciulind urechile când auzi de brânză.

- Da, am, chicoti fata cu părul negru verzui. Poftim, frățioare.

- Mmm, ce bun ! exclamă Monat, frecându-și palmele ca și un copil care își primește bomboana. Yummy !

Arina și Anton râseră la entuziasmul tânărului și continuaseră să mănânce.

- Bă, nu fi lacom, și dă-mi și mie ! spuse Raoul, întinzându-se peste masă ca să-i tragă din față farfuria cu brânză lui Monat.

- Hey ! De ce ești măgar și-mi iei mâncarea ?! se burzului brunetul la tânărul cu păr albastru. Dă-mi-o înapoi !

- Nu vreau, îi răspunse ferm detectivul, înfulecând din brânză, în timp ce-l privea pe cumnatul lui cum se agită.

- Grr ! Bine ! Surioară, frate mai mare, Raoul nu-mi dă brânza ! Este calic rău de tot ! se tângui Monat celor doi soți.

- Raoul ! strigaseră Arina și Toni.

- Ce este ? întrebă Raoul, prefăcându-se nevinovat.

- Împarte brânza cu fratele tău, te rog, îi spuse fata cumnatului ei. Nu e frumos ce faci.