Iubire virtuală

Capitolul 11 O poveste frumoasă şi tristă

Şi-ar fi dorit să fie în vacanţă, să poată vorbi cât mai mult cu fantasma ei de pe wattped, dar era în plin semestru cu multe teste ce parcă nu se mai terminau. Oricât de teleportată s-ar fi simţit în lumea virtuală, trebuia totuşi să revină şi în lumea reală pentru a învăţa. Dorea în viaţă să reuşească, iar acest lucru implica şi mult efort intelectual, chiar dacă inima ei părea conectată la bulinuţa roşie ce anunţa sosirea veştilor dragi.

Aproape de miezul nopţii îşi finaliză obositoarele-i lecţii. Chiar avea de gând să se pregătească de culcare când mult dorit semn roşu apăru în colţul imaginii ei de profil.

"Eşti prin prejmă?"

"De câteva ore bune deoarece aici am şi biroul de lucru unde imi fac temele."

"Ce-ai mai făcut azi ?"

"Am fost un spectator discret care s-a amuzat de o situaţie ridicolă."

"Îmi povesteşti şi mie?"

"N-a fost mare lucru. Doar că profesoara de matematică l-a ironizat pe un coleg că a greşit la nişte calcule pentru că e îndrăgostit."

"Şi de ce ar fi ceva greşit pentru el daca ar fi îndrăgostit?"

"E o persoană dificilă şi nu cred să fie în stare să iubească pe cineva."

"Deşi nu-l cunosc, mie imi face impresia genului de tânăr care spune în viaţa lui doar o data cuvintele:Te iubesc."

"Sincer, nici nu mă interesează. Pe mine oricum mă urăşte, deci nu pot fi tocmai eu ghinionista de care să se îndrăgostească."

"Uneori ura poate să fie doar aparentă, mascând adevăratele sentimente"

"Dar tu ai spus vreodată cuiva cuvintele magice?"

"O singură dată.Şi atunci aveam 12 ani."

" Te rooog! Spune-mi povestea iubirii tale. Sunt numai ochi şi virtuale urechi."

" Ne cunosteam de la varsta de 2 ani. Am mers la aceeaşi gradiniţă şi de dragul ei am facut şi prostioare. Am sărit pe fereastra zicând că apoi o voi prinde în braţe şi pe ea. Dar aterizarea a fost atât de dură încât mi-am rupt mâna în cădere. Apoi am fost colegi de bancă la şcoală, iar acasa pentru că locuiam aproape unul de celălalt, am fost şi parteneri de joc. Îmi era nespus de dragă. La vârsta de 12 ani, într-o zi ,am cerut-o de soţie. Ea a râs ,iar eu am plecat cu ochii în lacrimi. Atunci văzând că am vorbit serios, a venit şi mi-a şters lacrimile zicându-mi că acest lucru va putea fi posibil numai când noi vom creşte mai mari. Dar la sfârşitul clasei a opta ne-am despărţit ca doi copiii fără de minte. Nu ne-am vorbit pe tot parcursul liceului, deşi mereu purtam în sufletul meu imaginea ei. Însă într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi mergând la uşa ei, am sunat. Spre marea mea bucurie, a deschis chiar ea. Am invitat-o la o plimbare şi am dus-o în locul unde o cerusem în căsătorie pe când eram doar un puşti. A fost tare emotionata şi a inceput să se bâlbâie. Pentru că amorţisem stând în genunchi,i-am zis: Domnişoară, ştiu că răspunsul este da. Şi apropo: Îţi stă bine cu părul împletit în coadă. Deşi aveam doar 18 ani şi nu prea ştiam cu ce se mănâncă o căsnicie, ne-am căsătorit. Au urmat cinci ani fericiţi, dar la un moment dat o boală cumplita a răpit-o de lângă mine, ducând-o în lumea îngerilor. "

"E o poveste frumoasă, însă foarte tristă. Acum că mi-ai dezvăluit secretul suferinţei tale, înseamnă că suntem prieteni?"

"Da"

"Ora este foarte avansată. Trebuie să mă retrag. Noapte bună, dragul meu prieten!"

" Noapte bună ,Delia!"

"Tu nu mă consideri prietenă?"

"Ba da."

"Atunci de ce te fereşti să mă numeşti astfel?"

"Pentru ca în general nu-l folosesc."

"Atunci îmi retrag cuvintele << dragul meu prieten>>. Noapte bună,Alex!"

"Noapte bună, draga mea prietenă, Delia!"

"Ce frumos suuunăăăăă!"

"Dar de unde ştii, că doar nu ai cum să mă auzi?"

"În mintea mea aud ce-mi doresc să aud. Noapte bună!"

"Pe curând!"

Delia avea sentimentul că e într-o altă dimensiune. Ii simţea sufletul lui Alex foarte aproape, dar se gândea că poate e de vină doar imaginaţia ei. Adormii sperând că poate îl va visa.