•Me and a psychotic killer•

6.Cina

Capul încă mă durea îngrozitor. Era duminică dimineața, sau mai bine zis amiază. Nu mai țin minte la ce ora m-a adus Connor acasă. Brusc mi-am amintit de palma sănătoasă ce mi-a dat-o. Mi-am pus mâna pe obraz, dar nu mai simțeam nicio durere. Mi-am aruncat privirea spre ușă, văzând-o pe Jessie cum stătea nervoasă în pragul ei.

-Evelyn Amanda Olsen, ce a fost în capul tău? mi-a spus apropiindu-se de mine.

Doamne, e de rau. Mi-a folosit tot numele. Nici nu vreau să mă gândesc ce-am mai făcut azi-noapte.

-Hilary e de vină, am spus încercând să mă ridic din pat.

-Ai avut noroc cu agentul Jefferson, care te-a adus acasă! mi-a spus evitând ceea ce am spus.

-Da... noroc, ce să zic!

-Ar trebui să-i mulțumești, ceea ce o să și faci. Astăzi. L-am invitat la cină.

-Poftim?!? am spus șocată.

-Ai auzit ce am spus. Acum revino-ți din starea asta jalnică! mi-a spus părăsind camera.

Nu, nu, nu. Nu-l vreau pe Jefferson la cină. Nu-l vreau deloc în preajma mea. Câteodată o urăsc pe Jessie. Știe cum să-mi facă viața un calvar. M-am ridicat din pat și am reușit să ajung până la baie. M-am spălat pe față, apoi m-am uitat în oglindă. Arătam groaznic, în plus încă mai aveam fardul pe față. Oh, Hilary.... ce o să-ți fac când o să te văd! M-am stabilizat și am început să mă aranjez.

Începea să se întunece. Jessie se agita prin casă în timp ce aranja masa. Era cam prea emoționată. Ceva se întâmplase aseară, în afară de palma ce am primit-o de la Connor. Eram îmbrăcată cu o pereche de jeanși de un albastru închis, alături de un tricou simplu alb și jerseul meu preferat și pufos gri. N-aveam de gând să mă îmbrac în ceva elegant doar pentru venirea lui Connor, însă Jessie nu era de aceeași părere. Încă nu știa cu ce să se îmbrace. Plănuia să-și ia o rochie destul de drăguță, albă.

CIOC. CIOC. CIOC.

Jessie încă era îmbrăcată la fel de lejer ca și mine. Se grăbi să meargă să deschidă ușa. Eu stăteam în umbra ei. După ușă apăru chipul perfect a lui Connor, acoperit de cârlionții lui blonzi. Mă privi o secundă cu ochii lui de un albastru curat și mă făcu să roșesc. Nu știu cum reușea, dar tot timpul pățeam asta în preajma lui. Obrajii îmi ardeau și inima îmi bubuia puternic în piept. Era îmbrăcat la costum, unul de culoare gri deschis, având primi doi nasturi de la cămașă albă deschiși.

-Connor, intră! a spus Jessie zâmbindu-i.

De ce-i zicea pe nume? Se cunosc atât de bine încât acum e Connor nu agent Jefferson? Ceva era putred la mijloc. Ne-am pus la masă în liniște. Ne-am apucat să mâncăm. O puteam observa pe Jessie cum îl privea dulce pe Connor, dar acesta nu-și ridica ochii din farfurie.

-Mă scuzați! spuse Jessie ridicându-se de la masă.

O vedeam pe Jessie cum se îndreptă spre baie. Acum e șansa mea să clarific câteva chestii cu agentul Jefferson.

-Jefferson, cum de din atâtea mii de persoane, tocmai tu mi-ai ieșit în cale azi-noapte? Sau cum de doar tu știi despre bilețel? Mai exact, de cât timp mă urmărești?

El tăcea. Căutam în ochii lui vreo licărire, ceva, dar totul era albastru. Ochii lui erau reci, ca și el.

-N-ai nimic de spus?

În acel moment se aplecă peste masă prinzându-mi încheietura. O strângea destul de tare, dar n-aveam de gând să mă opresc.

-Încetează Olsen! spuse presând pe încheietura mea.

-Dar palma de aseară ce a fost?

-Încercam să te trezesc, dar erai prea băută! a spus strângând mai tare.

Eu rămasem mută. Într-adevăr am fost beată aseară. Nu mai aveam ce spune în fața lui, dar el tot nu-mi răspunsese la întrebări. Brusc îmi eliberă încheietura. Atunci am zărit-o pe Jessie venind. Mă durea încheietura, așa că instinctiv mi-am pus mâna pe ea. Îmi simțeam foarte clar pulsul accelerat. Doamne, cum de nu mi-am dat seama? Mă strănse de încheietură ca să-mi simtă pulsul. Ar trebui să-mi notez asta.

-Eu ar trebui să plec, spuse Connor ridicându-se.

-Dar nu ți-ai terminat mâncarea, a spus Jessie dezamăgită.

-Rămâne pe altădată.

Nu știam de ce voia să plece, dar bănuiam că eu sunt vina principală. Jessie îl conduse până la ușă, iar eu am rămas la masă cu spatele spre ușă. Stai, de ce nu se mai aude ușa închizându-se? M-am întors și am observat-o pe Jessie cum își apropia fața de Connor. Acesta mă zări și-și întoarse capul, astfel încât buzele lui Jessie să-i ajungă pe obraz,nu pe gură. Rămasem șocată. Ăștia doi erau într-o relație și eu de-abia acum aflu?

După ce Connor plecase, eu o așteptam pe Jessie pentru un scurt interogatoriu marca Olsen.

-Între voi e ceva?

-Nu-i treaba ta, mă repezi Jessie.

-Jessie, nu fi proastă! Connor nu te iubește!

Asta nu știam dacă este adevărat sau nu, dar clar nu voiam să-i văd pe ei doi împreună.

-Evelyn, de ce nu poți să accepți că mi-am găsit și eu pe cineva?

-Pentru că el nu este bun pentru tine! Meriți ceva mai bun decât arogantul de Connor.

-Este agent Jefferson, și nu este arogant! țipă Jessie la mine.

Ok... S-a întâmplat ceva cu Jessie. Ea era cea blândă, bună la suflet și poate prea calma și în momentele de criză, iar eu eram nenorocita care țipa la toți. Când s-au schimbat rorurile?

-Nu trebuia să te întâlnești cu Hilary? mi-a spus încercând să se calmeze și să scape de mine.

-Ziua de ieri cu Hilary, mi-a ajuns cât pentru o luna. Chiar nu mai vreau să o văd pe roșcata aia, dar presimt că n-o să am norocul ăla!

Jessie nu mai zise nimic și se cufundă în spălatul vaselor. Eu m-am îndreptat spre camera mea. Aveam nevoie de somn, căci mâine voi mai avea parte de o porție de Jefferson. M-am trântit în pat, evident după ce m-am schimbat de haine, și am adormit instantaneu.