Demons vs. demons- Eye of the beast

Moștenirea sângelui (I)

1

Lumina îl paraliză complet. Valul de energie ce sfâșia atmosfera ucise de îndată mulți dintre cei sosiți, pietrificându-i pe loc. Ar fi putut să se ferească, dar Idalshi știuse că nu și-ar fi lăsat fiul neprotejat. Soția lui zăcea pe pardoseala de granit, pete roșiatice cuprinzându-i mâna dreaptă. Era moartă, dar împietrirea nu se instalase încă. Privi rapid împrejur: doar câțiva mai erau în același stadiu, restul deveniseră statui, moartea eternă a demonilor comuni. Liniile subțiri ale sigiliului ce fusese folosit fumegau negru pe podeaua rece, tăind lacom din aceasta. Își privi mâna dreaptă, în care își ținea pruncul ce se agita nervos: petele negre începeau să se întindă lent spre umăr, arzându-i pielea. Simți o durere ascuțită, provocată de smulgerea completă a celuilalt braț, care se izbi flasc de piatra neagră.

Ce tehnici mizerabile... Asta e mâna lui Lucius...

Copilul începu să plângă. Tresări: atacatorul venea. Încercă să se îndepărteze de suprafața brăzdată de simboluri, fiecare pas făcut aducându-l mai aproape de ieșire. Sala părea că nu se mai sfârșește, efectul tehnicii făcându-l să sângereze, slăbindu-l din ce în ce mai mult. Până la urmă, acesta era și scopul capcanei, anihilarea totală. Însă oricât de puternică ar fi fost, nivelul supraviețuitorului era prea ridicat pentru a putea fi răpus. Pericolul era reprezentat de cel ce se pregătea să îl vâneze pe demonul slăbit.

Nu-mi pot folosi ochii...

Se concentră să elibereze energie. Ușor, ușor, ochii îi redeveniră roșii, iar simbolul negru de pe frunte se redefinii. Cele trei peceți din jurul pupilei, pentagoane deformate, ieșiră la iveală, ochiul clanului începând să funcționeze din nou. Începu să se miște mai repede, părăsind în cele din urmă clădirea. În sfârșit, rețelele energetice începeau să se refacă, corpul demonului căpătând putere. Se opri la o oarecare distanță, analizând rapid situația. Adversarul se apropia repede, era la limita rezistenței, lipsit de putere. Toți membrii clanului fuseseră răpuși, iar alte surse de ajutor nu existau: era împotriva lui Lucifer.

- Sunt mort... Dar și voi la fel! rânji el.

Momentan, trebuie să îmi salvez fiul, e ultima şansă! Şi să mă asigur că Lucius nu va putea ieşi de aici vreodată...

Își canaliză toată energia spre a identifica fulgerul ce îl ținea în permanență pe domeniul său. Se transformă în lumină, materializându-se în propia-i casă, împreună cu bebelușul. Efortul depus îl făcu să geamă de durere: era la limita rezistenței. Și câte mai avea de făcut... Imediat se îndreptă spre cripta din centrul casei, ajungând în fața unor uși solide din piatră neagră. Ochiul clanului era pictat de fiecare parte a ușii, dând impresia unei fețe ce privea amenințător orice eventual intrus. Tipul acesta de incintă avea abilitatea unică de a răspunde doar unei anumite energii, în cazul de față energia proprietarului. Ușile se deschiseră fără zgomot, dezvăluind un fel de altar, o coloană de granit negru cu cinci fețe, de un metru înălțime. Pe ea se găsea un rubin imens, clocotind de energie. Demonul se apropie de stâlpul de granit, învăluind piatra în propia sa energie. Cele două cercuri concentrice desenate pe pardoseală, care împrejmuiau același simbol ca și cel de pe fruntea rănitului, începură să conducă puterea izvorâtă atât din rubin cât și din corpul demonului. Lumina roșiatică se transformă într-o vâvătaie de flăcări ce-i cuprinse pe cei doi, tată și fiu. Totul se potoli la fel de brusc precum începuse. Rubinul dispăruse, la fel si cei doi.

2

- Cum mai merge Lucius?

Demonul intră sigur pe el în dormitorul celui ce stăpânea Iadul. Lucifer se ridică alene, dând la o parte partenera ce-l ajuta să se relaxeze. Chipul lui încă păstra trăsăturile angelice de demult, însă părul devenise negru lucios, iar întreaga față i se ascuțise puțin, căpătând un aspect de prădător. Ochii, înzestrați cu aceleași trei peceți, luceau mocnit, iradiind putere. Ieși în întâmpinarea subordonatului său, manifestând ceva ce aducea destul de mult cu prietenia. Îi întinse mâna, strângând apoi ferm brațul celuilalt. Acesta din urmă aducea destul de mult cu el la corp, la fel de suplu și mlădios, însă părul bătea spre șaten, iar tenul era puțin palid, spre deosebire de pielea albă a stăpânului său. Însă, spre deosebire de acesta, care avea doar o robă de mătase, noul sosit era complet echipat de luptă, lame subțiri zărindu-se peste tot, încarcerate în teci de piele. Vestimentația sa era bine strânsă pe corp, pentru a nu-l stingheri în luptă, însă nu se zărea pic de armură, totul era din material textil, ușor de străpuns. În spatele lui, prins în teci de piele se zărea un shuriken imens, cu patru lame, probabil cea mai importantă armă a sa.