Demons vs. demons- Eye of the beast

Luptă sau mori

1

Alex se strădui îndelung să adoarmă. Durerea se stinsese, dar în minte îi rămăsese un sunet difuz, un fel de vâjâit, precum cel al crivăţului. Spre dimineaţă somnul învinse în cele din urmă, iar băiatul căzu pradă viselor.

Totul era şters, întunecat. Din dreapta se auzea zgomotul vijelios al unui curs iute de apă. În stânga: o pădure neclintită. Mergea pe o potecă ce tăia iarba deasă, avându-i în faţă pe prietenii săi: Ionuţ şi Cosmin. Discutau ceva, însă de-abia îi putea auzi, zgomotul din mintea sa amplificându-se. Îl văzu pe Cosmin întorcându-se speriat spre el, strigându-i ceva. Nu înţelese mai nimic, dar desluşi pe buzele acestuia cuvântul „soare". Privi în sus: un soare roşu, cu raze negre ce încătuşau cele trei peceţi. Deodată, un soare identic cu primul apăru la o oarecare distanţă, formând împreună o pereche de ochi ce scânteiau de ură. Cerul, deja întunecat, deveni negru, iar din pământ ţâşniră copaci negri, înalţi, cu crengile grotesc contorsionate, formând o a doua pădure în jurul celor trei. Cineva sau ceva se apropia de ei. O siluetă neagră atacă fulgerător, trecând prin Ionuţ. Alex simţi sângele cald al acestuia atingându-i faţa. Umbra se reîntoarse, iar coşmarul începu: văzu cum prietenul său se prăbuşeşte, iar umbra se apropie de acesta. O mână subţire îi smulge craniul, înfruptându-se din creierul victimei. Încearcă să fugă: paralizat. Încearcă să urle: mut. Umbra prinde formă, apropiindu-se de Alex. Sângele i se scurge uşor printre dinţi, se ridică peste buze, mânjindu-i bărbia. Îşi ţintuieşte adversarul cu privirea sa însângerată, apoi se aşează lângă el. Nici nu realizase că stătea pe jos, priveliştea monstrului îngrozindu-l. Îl privea, nevenindu-i să creadă: ucigaşul era, într-un fel, imaginea sa în oglindă.

-Bună, puştiu', nu mă recunoşti?... Ca să vezi ce ciudată e viaţa, a venit timpul să te confrunţi cu temerile tale, şi crede-mă, va fi greu!

Se apropie şi mai mult, apucându-l de gât. Vâjâitul se înteţi. Demonul îşi continuă pledoaria:

-Să nu-mi spui că ai crezut c-ai scăpat! Doar nu credeai că poţi să-ţi negi propria natură, propria ta existenţă? E timpul ca haosul să invadeze lumea asta inferioară, plină de paraziţi. Vremea oamenilor s-a terminat, e vremea rasei demonice!

Strânsoarea deveni mai puternică, vâjâitul se transformă într-un vuiet de foc:

- Nu mă recunoşti? Eu sunt durerea şi focul, urletul şi agonia, eu sunt pofta şi dorinţa de necontrolat, EU sunt sfârşitul, puterea şi neputinţa, supune-mi-te şi vei deveni un zeu, sfidează-mă şi te voi preface-n scrum!

Zgomotul se prefăcu în urlet, iar Alex se trezi, realizând că el era cel ce urla. Avusese un coşmar îngrozitor. Nu, fusese mai mult de atât, fusese o ameninţare, o ameninţare din partea cui? Din partea cuiva care nu vroia să fie deranjat de micul băiat ce se credea erou. Răul fusese în coşmarul său, realiză acesta terifiat. Nu, Răul fusese în el. Ba nu, încă era în el, aşteptând cel mai mic semn de slăbiciune pentru a-l răpune. Dar nici această concluzie nu-l linişti. Era ceva mult mai profund decât asta. Alex mai cugetă o dată, ajungând la o concluzie finală: Răul era chiar el!

- Colect iepurhass! îl ironiză, cu ultimele puteri, rodul propriei imaginaţi. Al dracu' de corect! încheie sinistru, îndepărtându-se de mintea sa.

Furios, băiatul sări din pat, în timp ce Soarele se trezea uşor.

2

- Îmi spuneţi şi mie de ce m-aţi trezit cu noaptea-n cap? întrebă Ionuţ somnoros.