Demons vs. demons- Eye of the beast

Adevărul

*

Sânge. Atingerea mocirloasă a sângelui îl scârbea. Se șterse dezgustat pe obraz de lichidul ce refuza să se transforme în fum, ce refuza să se șteargă, amintindu-i de atrocitatea comisă. Sânge. Ce binecuvântare pentru demoni, oamenii trebuie să trăiască pătați de el, demonii se scutură de cenușă și pleacă mai departe. Dar nu și de data asta. Alex se întoarse către fratele său, ura chipului fiindu-i accentuată de petele viu colorate ce îi acopereau în întregime obrazul și gâtul, dovezi ce refuzau să se șteargă. Întinse mâna: lichidul îi aluneca slinos printre degete, picurând:
- Dacă îmi permiți...
Fratele său îl privi curios. Alex îi susținu privirea.
- Ai luat decizia corectă!
Îi întinse piatra, eliberând-o îi palma deschisă a celuilalt. Imediat aceasta fu strânsă puternic, sângele acoperind strălucirea rece a nestematei.
- Dante...
Tânărul își coborâse brațul, ținând în continuare mâna încleștată.
- ?
- Tu ce crezi despre lumea asta?
Dante nu răspunse. Privi în jurul său. În ciuda întunericului putea vedea pădurea, lumea oamenilor. O briză ușoară îl înfioră, corpul său cerând odihnă.
- Ce cred eu? Asta nu e important. Nu suntem în măsură să decidem ce se va întâmpla cu această lume...
- Cine spune asta?
Sânge. Privirea aprigă a fratelui său era aducătoare de sânge. Zâmbi:
- Alex... Aș vrea să îți urmez calea...
Zâmbetul se stinse, trist.
- Nu e nevoie să faci asta. Dar în momentul ăsta, căile, soluțiile, sunt limitate. Și le-am văzut pe toate, frate...
Dante își privi fratele. Conexiunea dintre ochii acestora depășea orice alt mijloc de comunicare. Fiecare văzu scopul celuilalt, limpede, fără niciun văl. Dante își puse mâna pe sabie.
- E prea târziu. Apreciez faptul că ți-ai rănit prietenii pentru mine, știu că nu ai fi putut să îi ucizi. Până la urmă nu poți fi rău...
Își scoase sabia, însă corpul său nu voia să lupte, el nu voia să lupte.
- E o lume frumoasa, Alex... iar dacă aș fi fost liber, dacă nu aș fi avut nimic de pierdut, te-aș fi ajutat frate.
- Am înțeles...
Iar în acel moment știu: fratele său îl ura pe Lucifer, însă avea mult mai mult de pierdut dacă se răzvrătea.
- Vreau să îmi promiți că într-o bună zi vei lupta cu mine la adevărata ta putere.
Râsul celuilalt îl surprinse:
- Alex, poate că sunt rănit, epuizat, dar asta nu înseamnă că nu voi lupta. Altfel nu voi putea să o mai privesc în ochi vreodată... Așa că fă bine și distruge piatra aia înainte să începem!

*

- Psssst, băgăm un fotbal?

Întrebarea îl făcu să smulgă câteva din tastele laptopului,  mâinile sale încleștându-se involuntar. Andrei rămase pe scaun, privindu-l paralizat pe Gabi, care îi făcea vesel cu mâna din pragul ușii. Aerul îi părăsi plămânii, chițăind anemic, în cele din urmă fu lovit de un nou spasm, căzând de pe scaun. Sprijinit de mâini, aproape căzut pe spate, reuși să tragă aer în piept, scâncetul transformându-se în urlet.

- Ușor, nebunule!

Băiatul pierduse controlul membrelor, împleticindu-se disperat în încercarea de a se ridica, de a se apăra. Scaunul răsturnat devenise o piedică constantă, picioarele copilului lovind haotic aerul, până când banala piesă de mobilier fu expediată la picioarele vizitatorului, răsturnând în drumul ei și o sticlă de suc ce stătea lângă masă. Acesta îl ridică fără efort, așezându-se cu brațele pe spătarul acestuia.

- Tu! Nu ești real! strigă Andrei.

Deja nu își mai amintea pentru a câta oară simțea asta, dar gustul fricii era fizic, alunecând grețos de la baza limbii până în stomac, de unde trimitea gust de fiere, otrăvindu-i tot corpul. Biroul. Trebuia să revină la birou. Dar asta însemna să se apropie de el. Vizitatorul își propti capul în mâini, zâmbind: