Judecată regală

⚔Capitolul 22⚔

#needitat

Carlos pov.

-Și un orb ar putea vedea frumusețea ei, deosebită. Spune Luciano de lângă mine.

-Adevarat. Pare o zână ca cele din poveștile pentru prunci. Îl aprob si urmăresc cele două femei de la câțiva metri distanță.

Ceea mică nu pare a fi femeie, ci o fata mai degrabă. Dar ce mai juvaier! O adevărată bijuterie.

-Dar îmi sunt necunoscute Carlos. Nu le-am văzut până acum. Imi spune Luciano.

-Si asta este adevărat. Ii confirm.

-Daca era asa frumusețe de fata noi pe pământuri, o vânam ca un nebun. Afirma Luciano si se pregătește se meargă înspre ele, dar îl apuc de mână oprindu-l din a hărțuii fata de la câțiva metri de noi. 

-Stai așa magnificule, că e și un bărbat cu ele. Îi fac semn spre bărbatul din spatele lor.

Bărbatul le ajunge din urmă si toți trei se opresc pentru a lăsa caii să bea niste apa, iar ei pentru a mânca.

O privesc cum ii serveste, pe cei doi oameni mai în vârstă, iar apoi își ia și ea ceva. Se ridică de lângă cei doi si pleacă mai in jos spre râu. Se așează pe iarba și începe a mânca.

-O vânezi mai ceva ca o caprioare prietene! Asa tare ti-o dorești? Mă întreabă Luciano.

-Mă framanta gândul ca nu o știu. Nu stiu de ce rang este, cine este sau cu ce scop a venit. Dar sincer sa fiu... spun și mă dau jos de pe armăsar și îmi dau jos camasa si hainele regale, ... vreau sa o prind. Spun și ma intrept de spate

-Atunci vin și eu! N-am mai avut ceva drama de la balul de la petrecerea ducelui Luwdvig. Spune și mergem amândoi spre acea familie.

-Soldați stți aici! Dacă este ceva înneregulă interveniți. Le ordon soldaților mei.

E cea mai frumoasă de pana acum, dar n-am nevoie de aspectul ei, ci de mintea ei. Desi soarele îi scotea în evidență parul sau ca spicul de grâu vara, iar apa raului se potrivea perfect cu ochii sai în acest tablou scos parca din cărțile cu povesti pe care mi le citea mama cand eram mic.

Își intoarce privirea spre mine, tresarand speriată de prezenta mea și a lui Luciano.

-Scuzați-ne tânără domnișoară, n-am dorit sa vă speriem. Îi spune amabil Luciano , iar eu continui să o privesc.

Pe fața ei putea observa o frică față de noi, o reținere, iar asta m-a facut să fiu și mai curios de ea.

-Nu este nimic. Spune fata cu o voce fină, ca sunetul unei hărpi la care cântă  un înger. Vă pot ajuta cu ceva? spune aceasta după un moment de liniște, cu o voce mică pe care abea o aud.

-Nu te-am mai văzut pe aceste meleaguri. Îi spun în timp ce mă apropii de ea. Mă uit în ochii ei și mă lovesc de cea mai tropicală pădure pe care aș fi vrut să o văd tot restul vieții mele. Cine ești tu? O întreb eu pe aceasta ducându-mi mâna spre obrazul ei, dar sunt intrerupt de ea, care face un pas în spate.

-E-eu -

-Bea! Se aude un pic mai departe cred că femeia cu care această străină a venit pe al meu tărâm.

-Trebuie să plec! spune și se îndepărtează de noi. 

Luciano dorește să o oprească, dar eu îi apuc mâna si îl trag mai aproape de mine.

-Ce faci? N-ai spus că vrei să aflii cine este? Îmi soptește Luciano, dar eu rămân tăcut uitându-mă după ea.

Se apropie de cei doi oameni mai în vârstă decât ea, vorbind câteva secunde apoi, încalecă unul dintre cai și pornește la drum.

-Beatrice presimt că ne vom revedea curând. Șoptesc pentru mine,  dar prietenul meu fiind lângă mine mă aude, rămând confuz si cumva dezorientat.

-O...O cunoști? Curios mă întreabă acesta.

-Bea, a fost floarea mea. Îmi dezvălui pentru prima dată secretul și plec.

Christopher pov.

„-De ce mă doare, dacă mi-am făcut datoria pentru popor?

-Dacă ți-ai făcut datoria față de popor, nu te doare, pentru că tu ești parte din popor, iar din acest motiv n-ar trebuii să te doară.

-Dar poporul nu e al meu? Poporul nu e cel pe care îl conduc?

-Dacă asta crezi tu, înseamnă că nu are nici un sens să vorbim. Te rog pleacă din camera mea și lasă-mă să mă odihnesc, pentru că mi-aș bate gura de pomană dacă aș începe conversația asta cu tine. O să vorbesc cu tine când vei lua de seamă vorbele mele. Noapte bună."

Iar asta a fost conversația mea cu mama de acum două seri. Am stat și m-am gândit la vorbele ei grele, pe care într-un final am reușit să le descifrez, cred eu. Îi spusesem de Bea și toată întămplarea naostră, de tot ce am vorbit cu tata, de toate decizile pe care le-am luat fară să gândesc și despre durerea ce mă face să dispar și să mă indepărtez de adevăratul eu.

Tot ce îmi doresc acum, este Bea. Fata cu părul auriu, cu ochii mari și verzi ca menta. Zâna mea din basmele copilăriei.

-Vreau să vorbesc cu mama mea. Le spun gardienilor din fața camerei unde stă regina.

Cei doi se uită la mine câteva momente, iar apoi aprobă din cap. Știau că atunci când mă adresez cu apelative, de genul „mama", „mami" și așa mai departe, am ceva serios de vorbit cu mama mea.

Pășesc în camera slab luminată, deși afară e lumină, în cameră sunt trase draperiile. Mamei tot timpul i-a plăcut această atmosferă, se simte în largul ei, pe când tata vrea camera ori întunecată, ori luminoasă, dar în niciun caz camera între.

-Nu dorm, pentru că știam că o să vii puiule, aceasta mi se adresează deschizându-și larg brațele penteu a mă îmbrățișa. Dacă mama mea nu ar avea această nenorocire, aș fi sărit la propiu pe ea, dar așa m-am cuibărit încet la pieptul ei, și am început să mă îmbăt cu parfumul ei prea frumos.

-Mama... te iubesc. Îi spun și o strâng în brațe.

Hei dragilor, ce faceți? Mă mai țineți minte? Am fost foarte ocupată în ultimele luni, nici măcar nu am fost în țară și de aceea nu am postat. Sper să vă placă acest capitol din perspectiva acestor două personaje importante pentru povestea noastră. N-am timp să-l corectez așa că dacă găsiți greșeli, scuzele mele, dar nu mai am timp. 

Vă pup!💜