Judecată regală

⚔Capitolul5⚔

Beatrice pov.

Văzând că e așa aproape de mine, o cotesc brusc la stânga și mă pierde pentru câteva secunde, secunde în care Lordul aleargă cum nu a alergat niciodată. Mă ascund cu Lordul într-o peșteră mică, iar el trece in fuga pe lângă noi. Nici nu cred ca ne-a observat.

Mai aștept un pic și pornesc înapoi spre casă. Ce o să zică ai mei acum?! Mama probabil v-a murii de rusine când v-a ieși în sat. Tata? Nici în ruptul capului nu vreau să știu. Nu știu a câta oară îl fac de rușinea satului. Într-adevăr nu i-am mai făcut, încă de când nu știam că trebuie să am grijă de fusta mea, destul de copilă eram. Dar în niciun caz nu trebuie să mă bucur de asta, nu-i un motiv de laudă. Sunt așa de prostuță când încerc să mă consolez. Cât de naivă sunt încât să nu-l recunosc pe prinț? Am fost asorbită de cum arăta, încât nu-i văzusem hainele lui din mătăsuri fine, din tărâmuri îndepărtate. Nu, eu văzusem ochii lui ca bolta cerească, când spicele de grâu se coc. Ii vazusem părul său ca pana corbului, cum flutura în acea adiere ușoară de vânt. Pielea sa ușor bronzată și cred că mai fină decât mătăsurile din care erau făcute hainele sale. Brațele acelea mari, care mă țineau așa de protectiv și mai mult ca sigur se antrenează ca să înebunească fecioarele ca mine. Doamne iar roșesc! Obraji săi aveau culoarea bujorilor. Iar buzele sale mai fine decât trandafirii din grădina mea de acasă. La asta fusesem eu atentă nu la altceva. Cum am spus, naivă.

M-am îndepărtat prea mult de casă și acum nici pădure nu o cunosc îndeajuns de bine,îi știu doar partea de la margine. Toamna mergeam cu tata la cules bureți, fragi și foi de afine, pe care le foloseam iarna la ceaiuri. M-ai mult pentru tata, care se răcea destul de des. Mă uit la Lordul, să văd dacă el știe pe unde a venit, dar el e mai pierdut ca mine. Oftez și mă gândesc că în graba mea să fug din ogradă...

Nu se poate așa cev! Nu pot să cred că am last curtea cu animale și casa deschisă. Așa ceva nu este posibil! Mama s-a întors mai mult decât sigur acasă și sigur se agită și iar o să doare inima. Trebuie să ajung cât mai repede acasă!

Christopher pov.

Am pierdut-o mai rău decât un duel între mine și cavaleri, doar că de data asta eu am fost cavalerul. Nu pot să-mi dau seama când am pierdut-o din privire. Lasă că o să vadă ea când o prind, nu mă interesează dacă o să trebuiască să dau de mama ei ca să dau de ea, pentru că am de gând să mă duc înapoi la ea la casă.

Îi dau un având lui Fleur să mergem, iar el o ia la fugă printre copacii. Îndată se întunecă și v-a fii destul de greu să mă orientez prin pădure. Cum a reușit să mă ducă cu zăhărelul fetița aceea? Nu reușise alți sau altele să mă păcălească așa cum a reușit ea. Mă vrăjise mai mult ca sigur. Poate e vrăjitoare, dar trebuie să recunosc că este una frumoasă. Foarte greu ar trebuii să o execut, dacă va fii.

Trag de hamuri când aud un alt cal nechezând, iar gândul meu mă duce cu gândul la mica mea vrăjitoare. Îl ghidez pe Fleur să o ia în colo, iar el mă ascultă. Mai fugim un pic și aud un țipăt de femeie, s-ar peste un copac doborât și ajung la loc.

Era ea, speriată și murdară și stătea în fața calului apărând-ul de o haită de lupi. Era înconjurată de lupi. Avea o creangă cel mai probabil luată de pe jos. Toți lupii s-au întors spre mine, iar eu îmi scosesem sabia gata de orice.

-Ai grijă! Țipă ea la mine și observ cum un lup a sărit spre mine, dar imediat m-am apărat de el, trecând pe lângă, intrând in acel semi-cerc, langă ea.

Mă dau jos de pe cal și mă uit la ei toți cum mârâie spre mine.

-Te rog să-mi dai sabia, nu voi încerca nimic, îmi șoptește ea, iar eu mă încrunt. Știe să mânuiască o sabie? Fata asta mă uimește mai tare pe minut ce trece și îmi place.

Beatrice pov.

Îmi dă sabia ezitând puțin, iar eu îi dau creanga de copac. Ne atingem mâinile din greșeală, iar eu am uitat pentru o secundă că suntem înconjurați de lupi. Dintr-o dată sare un lup și așa începe tot războiul. Mânuiesc sabia așa cum m-a învățat unchiul Eustache, în verile cănd venea la noi.

Îl observ că mă privește uimit în timp ce mânuiesc sabia ca să mă apar de coltoși. Îmediat lupii se împrăștie, iar noi ramânem singuri, doar cu caii. Respiră sacadat pieptul mișcându-se repede și scotând în evidență muschi de sub haine. Se uită la mine ca ceva nemaiîntâlnit, ca ceva vrăjit. Începe să înainteze spre mine, iar eu strâng mai bine sabia în mână.

-Nu mă gândeam niciodată că voi întâlni pe o fecioară ca tine să mânuiască sabia mai bine decât un cavaler de la curtea regală. Mă înroșesc la complimentului său, sper să nu uit să respir cu el prin preajmă.

Ajunge în fața mea și își trece iar mâna prin părul meu, oftând parcă de plăcere, dar nu înteleg de ce. Nu am părul așa de mătăsos ca domnișoarele cu care își petrece el timpul liber.

-Mulțumesc alteță, spun aplicându-mi capul în semn de respect.

Se încruntă la vorbele și se dă un pas mai în spate.

-Te rog nu-mi zice așa. Nu îmi place.

-De ce? spun și mă uit la el care pare un pic nervos de curiozitatea mea.

-De ce te-ai ascuns de mine? Îmi pune capac și mie și nu știu cum să-i răspund.

Mă înrosesc toată, din vârful picioarelor până în vârful urechilor. Îmi feresc privirea de el nevrând să-mi vadă rușinea. Oftează când vede că nu răspund.

- Alteță,... îmi... îmi pare rău pentru cele întâmplate. Deja lacrimile s-au adunat la mine în ochi, gata, gata să curgă. M-am speriat groaznic de consecințele ce vor urma. Și am crezut că pot să fug de rușinea pe care o simțeam.

Fața îmi era deja udă la cate lacrimi vărsasem.El îmi zâmbește blând și vine mai aproape de mine, fața lui fiind la cațiva centrimetri de a mea.

Hei, sper că v-a plăcut și acest capitol. Cum am spus voi încerca să postez mai des, dar nu promit nimic. Aș mai dorii să vă anunț că mai o carte la mine pe profil (Happy dreams), dacă vreți puteți intra și pe ea. Subiectul e unul diferit, nu-i vorba de ceva medieval ca aici, ci de liceu. E prima mea carte, doar că rescrisă. Și închei prin a spune că m-ar ajuta să votați la cartea aceasta sau să scrieți în comentari dacă mai doriți.

Vă pup !💚