Începutul Sfârșitului ||K.Th||

42

Un miros înțepător de medicamente și lumina fulgerătoare a soarelui mă trezesc dintr-un somn adânc care mă amorțise.Ma uit in jur și primul lucru pe care îl văd sunt picioarele mele acoperire de o pătură albă.Mai examinez încăperea iar creierul meu refuza să creadă ca se află unde se află.Ma uit la mâna mea și temerile mele se adeveresc.Perfuzie.E clar sunt la spital.

Ce s-a întâmplat?

In fața patului văd un alt pat pe care stătea o femeie cam de vreo 40 de ani.In dreapta mea se afla alt pat cu o altă femeie cam de vreo 60 de ani.Si ultimul pat din colt o mamă cu fetița ei de,cred 5 ani.Ma afundam in gândurile mele și încercam să îmi răspund la unele întrebări cum puteam după bănuieli până când ușa de la salon se deschide.Nu mă prea interesa cine intrase.Sigur a venit în vizită o rudă de la cineva de aici.M-am înșelat.S-a pus lângă pat  pe scaun și se uită la mine.Imi ridic privirea deranjată de privirea insistenta a celui de lână mine și rămân fără cuvinte.

-Vai te-ai trezit!*spune schițând un zâmbet larg.

Eu:Da?Dar...

-Cum te simți?*mi-o ia înainte prinzdându-mi mana in a lui.Imi măresc ochii și imediat ca un fulger orbitor îmi amintesc ce s-a întâmplat ultima oară când l-am văzut înainte să îmi simt corpul moale iar o durere se cap să își facă apariția.

Eu: Păi, acum mai bine.Ce s-a întâmplat? Tu de ce ești aici? Și de cat timp sunt aici?

-Pai in primul rand dacă îți mai amintești,eram in parc și vorbeam iar tu ai căzut și a trebuit sa te aduc aici.Sunt aici deoarece trebuie sa ca atunci când te trezești să anunț doctorul și ești aici de două zile.

Eu:Ce?!*îmi pun mâna pe frunte și mă uit in altă parte.*De ce nu chemi doctorul?*atunci că ars s-a ridicat și cu viteza luminii a ieșit pe ușă.Nu după mult timp vine iar în cameră numai că de data asta cu un om de vreo 40 de ani in alb cu o mapă și un pix în mâini.

Dr:Choi Ja Myung, v-ați trezit.Cum vă simțiți?

Eu:Da, păi nu mă simt foarte rău.

Dr:Mhm.*murmură gânditor.Se uită la Taehyung de parcă l-ar intreba ceva din priviri iar Taehyung da din cap dezaprobator.Se uită amândoi la mine in timp ce eu făceam același lucru doar ca in acel timp mă jucam cu degetele.* O să vă las.Sa vi la mine după. *spune și îmi mai trece încă o privire peste mine.

Eu: Taehyung,ce se întâmplă?!De ce nimeni nu îmi spune nimic?

Tae:Este mai greu de explicat.

Eu:O să înțeleg eu cumva.Este de rău?

Tae: Ești la spital ,ai stat două zile aproape moarată și un lucru e greu de spus.Tu ce crezi?

Eu: Bine,bine dar spune odată ce este în neregula ca să mă liniștesc.

Tae:O să îți spun după ce te externează.*Se uită în jos trist și îngrijorat parcă ceva apăsândul.Se ridică hotărât și plecă din salon.L-am privit până a ieșit din aria mea vizuală că mai apoi să mă întorc la explorarea gândurilor și întrebărilor chinuitoare.

***

Îmi pun capul pe geamul mașinii privind clădirile luminate de reclame sau becuri.Ma uit in sus și nu vad nicio stea iar luna era ascunsă după nori.Nu erau multe persoane pe străzile aproape înghițite de întuneric.Cred că doar câțiva care mai vin de la serviciu sau care pleacă în tura de noapte.

Eu:La dreapta și am ajuns.*spun entuziasmată de pe scaunul din dreapta lui Taehyung.Dupa o săptămână de stat în spital acum mă pot întoarce acasă.Pot sta in sfârșit într-un pat moale și cald , să mănânc ceva ce îmi place și să mă uit la seriale.Nu mai aud motorul așa ca imediat îmi dau seama ca am ajuns.Dtateam într-un cartier de blocuri.Am avut și casă numai că am vândut -o.Nu aveam un salariu așa bun ca să întrețin ditamai casa.Iesim din mașină,el în urma mea și intrăm în bloc.Imediat acel miros care ori era de mâncare ori de detergent sau pur și simplu un miros indescifrabil mă întâmpină.Urcăm scările și ajungem în fața ușii de la apartamentul meu.Imi scot cheile din buzunar și introduc cheia potrivită în broască.Apas pe clanță și intrăm.In casă nu era frig mai ales ca eram in mijlocul lui martie doar că era răcoare.

Mă descalț și îmi las paltonul agățat în cuier.Voiam.sa mă îndrept spre baie doar ca am uitat de Taehyung.Ma întorc și mă uit la el și el la mine.Parea că nu se simte în largul lui .

Eu:Vino!*mă duc spre bucătărie și caut ceva pliculețe de ceai.* Cafea sau ceai?*mă întorc spre el.Statea cu coatele ce masă și cu degetele împreunate uitanduse in jos.Parea că îl frământa ceva.

Eu:Hei!*ridic puțin vocea și zâmbesc când îi văd fața nedumerită.*Ceai?*îl întreb el dând din cap afirmativ mormăind ceva.Am pos apa la fiert și câte un pliculeț de frunze aromate in ceștile goale.* Mă duc până la baie.*rostește un"da" iar eu plec.

După ce mă întorc îl văd în aceiași poziție care deja mă plictisea și enerva.Inchid focul de la aragaz și pun apă în ambele cești.Astept ca frunzele să își lase aroma in timp ce eu mă așez la masă. Era o liniște groaznică care mai mult aducea gălăgie in gândurile noastre.Imi ridic privirea și îl privesc.Ii înmânez o ceașcă de ceai și îmi iau și eu cealaltă care a mai rămas.

Eu:Când eram la spital ai spus că îmi vei zice ceva după externare.Ce a trebuit să îmi spui de a trebuit să aștepți atât?*își ridică privirea trist dar și speriat iar apoi și-o lasă iar jos.

Tae: Ți-am spus,este foarte complicat să îți spun.Este o veste care și pe mine m-a șocat.Chiar nu ai vrea sa ști.

Eu:Ba vreau sa știu.Hai ,curaj! Promit ca orice vei spune voi fi bine.

Tae:Nu vei fi bine...nu ești bine.

___________________________________

Helău!

Scuzați inactivitatea doar că nu am avut internet:(

Am scris capitolul ăsta la ora 7.30

Acum e 7.44 imediat tre' sa plec la școală și eu scriu pe Wattpad.

Hai laiv iu!🥰🥰

I pwp you ❤️