În mintea unui psihopat

Paranoia

       — Știi că pastilele de azi au fost de altă culoare? De obicei ne dau roz, dar astăzi au fost galbene. Ei spun că sunt aceleași, dar știu sigur că ne-au schimbat medicamentele. Fac experimente pe noi, asta fac! Pentru că ei mereu știu când nu înghit pastilele. Au camere ascunse peste tot, ascultă chiar în clipa asta ce vorbim!

        L-am lăsat să termine vechea teorie a conspirației, care însă avea noi detalii, pe care mi-o explică ba șoptind, ba apăsând cuvintele și simțeam cum o durere de cap începe să se instaleze în jurul tâmplelor, pentru început.

        Oscar era un pacient care suferea de schizofrenie paranoidă. Îi urmăream evoluția, sau, mai bine spus, modul în care stagna, de mai bine de un an. Primea medicamente pentru psihoză, însă de multe ori nu le lua, ascunzându-le între obraji și gingii sau lipindu-le de cerul gurii cu salivă, când era controlat. Alteori își provoca voma după, dacă era prins cu ele în gură și îl obligau să le înghită. Ținând cont că acest tip de schizofrenie nu îți afectează modul în care socializezi și locul în societate, atunci când urmezi cu strictețe tratamentul, mulți dintre pacienți duc vieți normale, au familii și locuri de muncă, deci pot fi activi sociali fără probleme. Însă cu Oscar era altă poveste. Era atât de convins că pastilele erau doar un mod prin care oamenii de aici puteau fi controlați de conducerea centrului care, la rândul lor, făceau parte dintr-o societate secretă unde se făceau experimente pe oameni, încât își făcuse un țel prioritar din a refuza medicamentația.

       — Medicamentele pe care tu le primești aici sunt prescrise de mine, în funcție de care cred eu că sunt nevoile tale în urma conversațiilor nostre.

        Păru că se gândește puțin, apoi mă întrebă suspicios:

       — Tu ai schimbat rețeta?

       — Nu. Primești aceleași pastile, doar că sunt de altă culoare.

       — Nu, nu, nu, dădu din cap energic, apoi se aplecă în față și spuse într-o șoaptă zgomotoasă: ei știu când nu le iau! Și mereu le arunc când sunt singur în cameră, cu ușa închisă! Ei. Văd. Tot.

        Apoi se lăsă pe spate, dând lent din cap în semn de afirmație, în timp ce mă privea cu ochi mari. Am oftat. Devenise tot mai dificil odată cu trecerea timpului și îmi era tot mai greu să îl conving că există o viață mai bună pentru el, dacă el credea că îi e mai bine așa.

       — Ai mai avut în ultimul timp emoții sau sentimente pe care nu le poți cataloga?

       — Nu prea, se scărpină în cap, prin părul tuns periuță. Adică, ce poți să simți aici? Nu poți să ai încredere în nimeni.

        Îl priveam și mă gândeam că ar fi putut avea o viață frumoasă. Era un tânăr de doar douăzeci și opt de ani, cu trăsături aproape frumoase, masculine. Însă privirea și postura corpului trădau faptul că ceva era în neregulă cu el. Mai ales privirea.

       — Nu ți-e dor de lumea de afară?

       — M-ai mai întrebat asta.

       — Adevărat. Iar data trecută am făcut un pact. Eu ți-am promis că te voi face să te simți mai bine, iar tu că mă vei asculta.

       — Nu știu ce să zic. Afară toți sunt pe modul automat, nimeni nu își pune întrebări, toți execută. Eu nu pot fi modelat, doctore. Eu îmi dau seama de anumite lucruri, știi ce zic? Văd chestii. Îmi dau seama de multe lucruri, dar nu toți sunt dispuși să asculte.

       — Am înțeles, am aprobat. Însă uneori ai nevoie de ajutor pentru a-ți așeza gândurile în ordine. E ca și cum ți-ai crea în minte sertare, câte unul pentru fiecare subiect. E vorba de organizare. Nu ai vrea asta?

       — Nu cred că mai am nevoie de ajutorul tău, spuse el brusc. Ne știm de mulți ani, dar nu prea mi-a fost de folos asta.

       — Ei bine, cineva va continua să te viziteze periodic, iar dacă nu mai vrei să fiu eu, atunci un al medic va fi denumit pentru a face asta. Dacă nu ai încredere în mine, vei avea într-o persoană total nouă, despre care nu știi nimic?

        Oscar mă privi în ochi câteva momente, apoi dădu din cap.

       — Cum spui tu, flutură o mână și știam că s-a răzgândit.

       — Săptămâna viitoare la aceeași oră? Am întrebat.

        Privi într-o parte și am plecat fără să mă salute, dar nici că îmi păsa. Îmi păsa de el ca pacient al meu, dar eram suficient de profesionistă în ceea ce făceam încât să rămân detașată emoțional față de cazurile la care lucram. Implicarea emoțională rezultă trecerea de la modul obiectiv de a privi lucrurile la cel subiectiv, iar această tranzacție afectează gândirea la rece și deciziile pe care le luăm legate de un anume subiect. M-am oprit la biroul asistentei care supraveghea restul pacienților din camera de zi și i-am spus înainte să plec:

       — Vezi că nu le-a luat nici astăzi.

        Durerea din tâmple se întinse spre frunte și am căutat în geantă, unde am găsit cutia goală pe care scria Nurofen. Îl luasem pe ultimul în grabă, pe stradă, și uitasem să mai cumpăr. M-am oprit la prima farmacie care era în drumul meu și am mers acasă, la Hera, care mă aștepta cuminte în mijlocul camerei, privindu-mă leneșă și dând ușor din coadă. Se pare că tocmai se trezise. M-am descălțat, am agățat geanta în cuier și m-am apropiat de ea, aceasta ridicându-se și scoțând un "miau" la fel de leneș. Am mângâiat-o de câteva ori, făcând-o să se unduiască și să își ridice coada, apoi am mers la bucătărie unde mi-am pus un pahar cu apă. Aveam de gând să iau o pastilă, deși tentația de a înghiți două era mare. După un duș și două telefoane, am luat reportofonul și câteva foi pe care aveam de gând să îmi notez propriile observații legate de noul caz. Îmi plăcea să fac munca ca pe vremuri, să îmi înregistrez gândurile cât încă erau "proaspete", iar apoi să le ascult pe măsură ce avansam în anchetarea cazului. De multe ori ajungi să ai de a face cu oameni atât de complecși la nivel mintal, încât îți formezi alte păreri, alte teorii, neglijându-le pe cele incipiente. Însă în acest mod pot reveni mereu la ele și de cele mai multe ori întreaga teorie este o sumă a tuturor notițelor, care ajung să se îmbine armonios într-un rezumat final.

        Am pornit reportofonul, cu dosarul deschis pe picioare și privind poza bărbatului pe care îl vizitasem astăzi pentru prima dată.

        "Adam Bran, fost detectiv, criminal în serie. Motivul? Necunoscut. Cum pledează, deși există martori și dovezi? Nevinovat. Ce invocă? Nebunia, clar. Clasic. Bolile psihice, cum ar face majoritatea. De fapt, o anumită boală, multipla personalitate. Și totuși, oare ce e în capul acestui om, în mâinile căruia au murit atâtea femei?"

        Am apăsat pe butonul de stop și am început să notez câteva lucruri pe o hârtie, pe care am tot adăugat-o la dosar, apoi am scris rezumatul întâlnirii cu Oscar. L-am trimis prin e-mail.

        În seara aceea am adormit devreme, visând cadavre de femei otrăvite cu pastile colorate.