În mintea unui psihopat

Posibilități

        Aveam o jumătate de sandviș prins bine între dinți, în timp ce îmi aruncam geanta și dosarul gros pe scaunul pasagerului și urcam la volan. Nu apucasem să iau micul dejun așa cum se cuvine, era dimineață devreme, așa că era bună și mâncarea ce rămăsese de aseară. L-am sunat pe Milo cu o greață mentală și acesta răspunse:

       — Nu știu cine naiba ești, dar dacă nu e important, închide acum!se răsti el și am clipit de două ori, uimită puțin de călduroasa primire.

       — Jessica. Am nevoie de o oră din timpul tău.

        L-am auzit oftând greu.

       — Vino acum, altfel sunt ocupat până după revelion.

       — Sper că ai cafea, mi-am dat ochii peste cap.

       — Dacă cumperi, desigur, puteam să îi depistez rânjetul obraznic din voce.

       — Hai, pa!

        M-am oprit să iau două cafele și asta doar pentru că aveam disperată nevoie de cafeină, apoi am condus în viteză până la biroul său, ignorând claxoanele și înjurăturile celorlalți participanți la trafic. Milo era în fața blocului, tocmai dădea mâna cu un bărbat, vorbind cu jumătatea de țigară în colțul buzelor. Trebuia să recunosc, avea buze pline, acoperite puțin de barba crescută. Părul îi era ușor ciufulit, ceea ce însemna că își trecuse de câteva ori mâna prin el. Era sub presiune, oricâtă siguranță ar încerca să emane.

       — Salut, îmi trase cu ochiul, luându-mi unul dintre paharele de cafea și ignorând faptul că aveam geanta mare tip poștaș atârnată de încheietură și ditai dosarul la subraț.

       — Mă întreb de ce ești singur, am spus, îngustându-mi privirea. Dar nu sunase ca o întrebare, ci mai degrabă era un reproș.

       — Ești sigură de asta? Râse Milo intrând în bloc și mă țineam după el până ajunse la lift.

       — Cămașa ta e călcată pe bucăți, ai ratat umerii și marginile de jos. Nu ai cafea la tine sau în birou, ceea ce înseamnă că ai uitat să îți iei și bănuiesc că uiți oricum detaliile astea. Iar eu nu urc cu liftul.

        Milo mă privi ridicând ușor din sprâncene, încercând să nu pară prea impresionat, apoi mă privi sceptic.

       — Ăm... Biroul meu e la etajul cinci. Nu cred că îți arde de cardio acum.

        Am ridicat din umeri.

       — Nu mă deranjează.

        Deși mă așteptam să fie mai răutăcios legat de asta, el doar se întoarse și o luă pe scări, de data aceasta luându-mi și dosarul de la subraț.

       — Suferi de claustrofobie, sau ceva de genul? Mă privi curios.

       — Ceva de genul, am spus sec și apreciam că a lăsat-o baltă.

        Biroul lui era o fostă garsonieră, după compartimentare. Suficient de spațioasă, ușor neîngrijită. Se vedea că făcea curat mereu pe fugă și unde era "la vedere". Mi-a aproape trântit dosarul pe birou și s-a așezat pe scaunul lui, în timp ce eu am luat loc în fața sa. Apoi s-a ridicat brusc și a pornit ventilatorul cu picior de lângă canapea, era foarte cald înăuntru. Am luat amândoi câte o gură de cafea și am început:

       — Cum stăm?

       — Sincer? Cel mai mare plus pe care îl avem e că la noi în țară este interzisă pedeapsa cu moartea, pufni nervos.