În mintea unui psihopat vol. I

În mintea unui psihopat

        Cineva bătea insistent la ușă. Mă durea capul, îmi simțeam ochii umflați din cauza plânsului și mă întrebam câți ani au trecut de când nu m-am mai eliberat așa. Mereu mi s-a părut o risipă de energie, însă ieri lucrurile au stat diferit. Ieri am simțit o durere sufleteasca prea mare pentru a mă opri și a calcula ce e rațional și ce nu. Mi-am tras halatul peste umeri și am mers să deschid, aproape trăgând de mine până la ușă.

        Milo stătea în prag, iar primul meu instinct a fost să ascund urmele a ceea ce simțeam. Mi-am îndreptat spatele și am privit în jos, pentru a-i evita privirea. Dar i-am văzut încruntarea încă din prima clipă în care am apărut.

       — Ce se întâmplă cu tine? Întrebă cu voce joasă, trăgând din mucul de țigară rămas și apoi catapultându-l cu două degete undeva în stânga lui.

       — După cum vezi, sunt vie. De ce întrebi?

        Știam și eu de ce întreabă. Aveam câteva apeluri pierdute și vreo trei mesaje de la el, la care nu am răspuns încă. Bărbatul ridică din sprâncene, gest echivalent cu: "Tu îți bați joc de mine?".

        — Uite care-i treaba. Ești o femeie complicată și mi-am asumat asta când mi-am făcut loc între picioarele tale. Știu și să stau în banca mea, de aceea ieri când te-am sunat, voiam doar să știu dacă mai vrei să ne vedem. Însă faptul că te-ai încăpățânat să mă ignori a fost o lovitură sub centură, direct în orgoliu. Pentru că vezi tu, mă așteptam să fii mai asumată în legătură cu ceea ce s-a întâmplat și să îmi spui în față dacă ceva nu a mers bine pentru tine.

        L-am ascultat până la capăt, apoi mi-am rezemat capul de tocul ușii, oftând.

       — Ai terminat?

       — Cred că da, ridică el din umeri.

       — Ieșirea pe care am avut-o a fost plăcută. Chiar mai plăcută decât mă așteptam, am recunoscut cu jumătate de gură. Ieri..., am înghițit nodul din gât, m-am ocupat de ceva important pentru mine. Pe plan personal. Și mi-am anulat tot ce aveam în program, inclusiv ce a intervenit pe parcurs.

       — Inclusiv eu.

       — Exact.

        Milo își ciufuli părul de la ceafă cu o mână, apoi o întinse spre mine, vrând parcă să mă mângâie, dar se opri la câțiva centimetri distanță și se retrase brusc.

       — De ce ai plâns?

        Observase.

       — Motive personale.

       — Am înțeles, dădu din cap. Ok atunci. Totuși, dacă ai nevoie de ceva, sunt la un telefon distanță.

       — Mulțumesc, am spus cu un ton mai cald puțin.

        Milo privi în stânga, fără a avea un punct fix, apoi spre mine și vedeam că mai vrea să spună ceva. Însă o lăsă baltă, se întoarse și porni pe mica aleea înapoi spre mașină. L-am strigat înainte să pună mâna pe mânerul portierei.

       — Nu sunt în cea mai bună formă acum, însă mi-ar prinde bine un pahar de vin după program. Comand eu mâncare.

        Zâmbetul lui larg îmi confirmă că auzise ceea ce voia.

       — Aduc eu vinul.

***

        Luasem postul de la spital și urma să merg astăzi pentru a-mi primi biroul, dosarele pacienților și a duce câteva acte necesare angajării. Mă bucura faptul că urma să am mai multă activitate, iar cu acest sentiment liniștitor am ajuns și la Adam.