În mintea unui psihopat

Răscruce

        Aș putea spune că stătea, însă zăcea mi se părea a fi un cuvânt mult mai potrivit. Zăcea pe marginea patului, privind spre fereastra securizată cu gratii de fier, însă știam prea bine că, de fapt, nu vede nimic. Poate că se uita în direcția respectivă, dar în sinea lui numai Dumnezeu știe unde era acum. Auzisem tot felul de frânturi, atât de amestecate încât nu mai reușeam să apreciez care dintre ele erau reale și care nu. M-ar fi ajutat dacă ar fi avut vreo rudă care să se intereseze de situația lui și implicit, să îmi ofere mai multe detalii, însă singura pe care am reușit să o găsim, și să o contactăm totodată, a spus că nu vrea să mai știe nimic de el. E vorba de fiul său.

        Și totuși, nu mă grăbeam să judec. Poate a fost un tată crud, sau un soț violent. Cine știe? Cert este că boala nu a fost deloc blândă cu el, iar orice încercare a mea de a lucra cu el a eșuat lamentabil. Acum doar stăteam în fotoliul din colțul salonului, picior peste picior și cu brațele încrucișate, privind bătrânul bărbat cum stă nemișcat, cu spatele la mine și cu mâinile împreunate, așezate între pulpe, de parcă ar fi un copil anormal de mare. Care era povestea lui? Ce fel de copilărie a avut? Câte traume au dus la acest deznodământ? Poate dacă lumea ar fi mult mai deschisă și mai dornică pentru a se educa emoțional și psihic, nici el nu ar fi ajuns aici. Poate dacă ar fi lucrat din timp la sine, fiul lui ar fi fost lângă el, încercând să îi asigure măcar un minim de confort. Însă acum aștept să fie transferat la un azil pentru bătrâni demenți.

        Omul, în sine, este un foarte bun observator. Va ochi fiecare greșeală făcută de un altul imediat, însă este un foarte prost introspect. Cel mai greu e să lucrezi la tine, să îți identifici corect problemele și să le rezolvi. Pentru că asta necesită timp, răbdare, sinceritate, asumare. Iar acestea sunt niște calități din care noi, oamenii, am primit cu măsură. Fiind într-un moment de sinceritate față de propria persoană, nici eu nu am fost corectă pe deplin. Am mințit singurul psiholog cu care am reușit să am o legătură, am încercat să mă ridic deasupra traumelor într-un mod superior și dominant, am respins persoane înainte să încerc măcar să le cunosc, iar pe multe dintre ele pur și simplu le-am folosit. Și atât. Cu ce eram mai bună decât omul din fața mea? Decât mulți alții? Nu fusesem sinceră cu mine prea mult timp. Jessica pe care o descopeream ușor, ușor, în ultimele săptămâni, era o variantă mai acceptabilă a mea. Mai... îmblânzită.

        O asistentă intră în salon, anunțându-mă că e timpul ca bărbatul să plece. Am dat doar din cap și m-am ridicat, aruncând o ultimă privire spre omul pe care, probabil, nu îl voi mai vedea niciodată.  Și de care, în câțiva ani, nu își va mai aminti nimeni.

        M-am întors în birou doar pentru a-mi lua geanta și am dat un telefon din mașină.  Mă rodeau pe interior câteva întrebări cheie, iar răspunsurile la acestea aveau puterea decisivă de a-mi schimba cursul vieții. Simțeam asta. Era cazul să iau o decizie permanentă, însă înainte de asta, trebuia să vorbesc cu Nati.

       — Puteam să jur că te-ai supărat pe mine, se strâmbă ea, așezându-se.

       — Prostuțo, am râs ușor. Nu aș avea de ce. Însă puteai, totuși, să îmi spui.

       — Și să omori relația din fașă? Își dădu ochii peste cap.

       — Nati, am început, apoi am oftat și am continuat. Știu că nu e etic ceea ce îți cer. Dar vreau să știu despre ce ați vorbit. Măcar în linii mari. Am nevoie de asta, pentru a lua o decizie. Pentru... viitor.

        Nati dădu din cap în semn de negare, însă nu era un refuz. Era un gest care transmitea tristețe. Și, oarecum, resemnare.

       — Este un bărbat inteligent, Jess. Sclipitor, aș putea spune. Și-a dat seama că și tu ești la fel, dar că nu va fi ușor. A realizat cât de complicată e situația, însă lipsa detaliilor necesare i-a cam dat de furcă.

        Nu era nevoie să o întreb despre și dacă i-a oferit acele detalii. Știam că Nati nu ar fi divulgat, fără aprobarea mea, întâmplări din trecutul meu. La asta se adăuga și confidențialitatea medic-pacient dintre mine și ea.

       — Ce a vrut de la tine?

       — O confirmare, cred. Nu l-am sfătuit nimic din ceea ce nu știa deja. Cred că doar avea nevoie de cineva care să îi spună că merge în direcția corectă, având în vedere că tu nu îi dădeai niciun hint. Și a fost perspicace, nu s-a plâns de nimic, a acceptat tot ce a venit la pachet alături de tine pentru că... el chiar ține la tine.

        Am făcut ochi mari, ținându-mi respirația pentru câteva secunde.

       — De ce...?

       — Nu ești tu cea mai romantică femeie din lume, dar nici nu poți spune că există multe exemplare ca și tine. Cred că fiecare este atras de celălalt tocmai pentru că celălalt are acel ceva care îi lipsește.

       — Pariu că nu poți spune ultima propoziție de cinci ori, legat, am mormăit, prost dispusă pentru că avea dreptate. Încă o dată.

        Dar Nati râse, ceea ce mă îmbună și pe mine. M-am lăsat moale în fotoliu, iar ea oftă, privindu-mă blând.

       — Nu ai obosit?

       — Ba da, am spus încet.

       — Toate armele, scuturile, protecția anti-tanc pe care le cari cu tine, toate te seacă de puteri și de energie. Uite, ai găsit în sfârșit un om care e suficient de puternic și de capabil să le care el pentru tine, măcar o perioadă. Și poate în timp, cine știe, le uiți undeva pe drum.

        Am închis ochii, copleșită. Asta simțisem în tot timpul ăsta? M-am îndrăgostit, pentru prima dată, la treizeci și ceva de ani? Așa se simte iubirea? Naiba să o ia, vine și asta pe când mă dor toate.

       — Acum înțeleg de ce ești psiholog. Vrăjești oamenii cu vorbe.

        Nati râse iar.

       — De ce fugi, nu scapi, am spus.

       — Sincer, era și timpul. Dar nici nu mă așteptam să fie ușor cu tine.

       — Și acum ce naiba fac? Am lovit cu palmele canapeaua, în stânga și dreapta mea.

       — Îi spui ce simți? Zâmbi precaut.

       — Poate că o parte din rațiunea mea e beată din moment ce am ajuns în situația asta, dar să știi că orgoliul meu e bine, mersi de întrebare!

       — De ce nu poți doar să... accepți și gata? Își aruncă blonda mâinile în aer, exasperată.

       — Pentru că altfel nu aș mai fi eu. Dar îți mulțumesc, și de data aceasta vorbesc foarte serios, am ridicat un deget spre ea, pentru a mă face clar înțeleasă, îți mulțumesc pentru tot. Ești o revelație. 

        M-am apropiat de ea, am pupat-o pe frunte și mi-am așezat apoi obrazul peste locul unde am pupat, stând așa câteva clipe.

       — Nu știu ce m-aș face fără tine, i-am recunoscut în șoaptă, apoi m-am îndreptat spre ușă și i-am zâmbit înainte să dispar din cabinet.