În mintea unui psihopat

Diagnostic

"Prima încercare de a hipnotiza pacientul a fost un succes. Ori asta, ori Adam Bran este un mincinos patologic și se preface extraordinar de bine, păcălindu-mă chiar și pe mine. Sunt nouăzeci și nouă la sută convinsă că experiența a fost cât se poate de reală. În urma hipnozei, rezultă simptome și comportament tipic tulburării de identitate disociativă. Unele amintiri ale copilăriei au revenit, însă chiar și așa, golurile au fost prezente. Nu sunt convinsă însă de existența tuturor traumelor specificate în dosarul pacientului, aici adăugând ca notă mitul memoriei reprimate. Este foarte posibil ca la orfelinat, subiectului să îi fie adus la cunoștință faptul că a suferit traume fizice și psihice, așa că i-au fost induse amintiri false. Se știe că douăzeci și nouă la sută dintre cei cărora li s-au livrat astfel de amintiri eronate au ajuns chiar să și le amintească, adăugând detalii. Trebuie adăugat aici și factorul genetic, violența și lipsa sentimentelor tipic schizofrenilor fiind prezentă și la tatăl biologic al subiectului."

        Am apăsat butonul reportofonului, rămânând nemișcată și gândindu-mă intens. Am simțit că îmi sare inima din piept când am auzit geamul de la bucătărie făcându-se praf. Primul meu gând a fost că cineva încearcă să intre prin efracție, așa că am fugit fără să fac niciun zgomot până lângă ușă, am luat bâta de baseball ascunsă după ea și cu arma din dotare pe umăr, pregătită pentru orice mi-ar apărea în cale, m-am apropiat încet de bucătărie.

        Aveam câte o bâtă ascunsă în fiecare cameră.

        Geamul era spart, într-adevăr, dar doar partea de jos, acesta fiind împărțit în patru. Un om nu s-ar fi putut strecura pe acolo, așa că am lăsat puțin garda jos. Am pășit mai cu încredere și am văzut o piatră mare pe jos, de care era prinsă cu elastic o foaie împăturită de câteva ori. Am scos biletul și l-am desfăcut, citind cuvintele scrise cu litere de tipar:

DACĂ VEI CONTINUA SĂ AJUȚI CRIMINALUL, ÎȚI VOM SĂPA GROAPA LÂNGĂ VICTIME!

        Cu bâta în mână, am fugit repede afară și m-am uitat în jurul casei. Nu am văzut pe nimeni care ar fi putut să facă asta.

       — Totul bine?

        Bătrânul care stătea lângă mine mă privea ciudat, cu ziarul în mână.

       — Da, mi-am îndreptat poziția, expirând tot aerul pe care îl ținusem în plămâni. Niște huligani mi-au spart geamul. Ați văzut ceva?

        Bătrânul dădu din cap în semn de negație, lăsând privirea în jos și îndreptându-se spre casă. Ceva îmi spunea că și dacă ar fi văzut, nu mi-ar fi spus. Nu eram genul de om deschis și prietenos.

        A doua zi, la prima oră, am lipit "scrisoarea de dragoste" pe biroul lui Toni, în fața sa.

       — Și eu mă bucur să te văd, mormăi el, privind biletul, apoi ridică privirea. Și?

       — Ce naiba e asta?

       — Sunt foarte sigur că e o amenințare cu moartea, spuse, în timp ce se lăsă pe spate, prefăcându-se că se gândește intens la asta.

       — Ai chef de glume? I-am tăiat-o.

       — Oh, haide! Ești atât de sobră! Se plânse, îndreptându-și poziția. Doar nu te sperie un amărât de bilet! Am primit sute de genul.

        Oare de ce nu mă șochează vestea?

       — Nu. Vreau să știu cine a fost și dacă ai de a face cu asta.

       — Nu, nu aș face asemenea copilării, oricât de nenorocit mă crezi. Și ai face bine să te obișnuiești, te-am avertizat în legătură cu tot acest caz. Sunt prea mulți oameni care îl vor înfundat bine de tot.

       — Îmi fac meseria, Toni!

       — Toți ne-o facem. Dar tu nu ai văzut încă și partea asta ei. Dai de tot felul de nebuni, dădu din mână, apoi mă privi și schiță un zâmbet: bine, tu chiar lucrezi cu ei, dar cred că înțelegi ce vreau să spun.

       — Nu se tem că vor fi prinși? Am ridicat o sprânceană, convinsă că Toni exagerează cu sutele alea.

       — Crezi că le pasă? Pufni. Câte capete și ale cui vor cădea, dacă se află că e vorba de neglijență? Chiar nimeni din întreaga secție de criminalistică să nu fi observat ceva, în toți acești ani? Pune-ți întrebările potrivite, Irimia, și bucură-te că a fost doar o piatră.

        Am luat foaia de pe birou și am plecat de acolo cu pași apăsați. Îl crezusem în stare să îmi facă glume proaste, dar nu e în stare să privească un om în ochi când minte. Deci nu era el. În mașină, mi-am frecat ochii cu buricele degetelor. Mă durea capul, dar două Nurofen au rezolvat problema. Am condus până la birou, unde am completat restul informațiilor despre Adam și le-am adăugat la dosar. Câteva telefoane, un pacient și o oprire la Drive, pentru cina din seara aceasta. Mi-am reparat geamul de la bucătărie cu folie de aluminiu și scotch, pentru că era tot ce aveam prin casă util, apoi m-am întins pe canapea, cu Hera lângă mine. Îmi plăceau documentarele de pe Netflix despre criminali în serie, deși unele erau chiar puerile. Însă de data aceasta am adormit tocmai în punctul culminant.

        Simțeam că mă sufoc. De cât timp eram aici? Respiram des și greoi, deși știam că nu îmi face bine. M-am oprit o secundă, simțind cum inima îmi pompează frenetic în piept. Cum era? Număram bătăile inimii, în timp ce încercam să îmi echilibreze respirația. Asta îmi golea mintea și îmi distrăgea atenția de la faptul că eram închisă într-un loc atât de îngust și întunecat. Funcționa cumva, până am auzit parchetul vechi scârțâind. E aici! M-am oprit din numărat și mi-am ținut respirația, cu frică. Deși el m-a închis aici, voiam să uite de mine. Mă luptam între dorința de a ieși și între cea de a fi uitată, pentru că nu știam ce e mai rău. Afară, aici, afară, aici... Afară. Încă un pas. Am închis strâns ochii, iar respirația mi s-a accelerat din nou. Pleacă, îmi repetam în gând. Pleacă, urlam de-a dreptul în mintea mea, de fiecare dată când parchetul se auzea tot mai aproape. Apoi am simțit cum dulapul în care eram se mișcă și, cu o bufnitură, cade la pământ.

        Am tresărit atât de tare, deschizând ochii totodată, încât am avut nevoie de câteva clipe pentru a realiza că a fost doar un vis. Un coșmar din cele câteva care făceau cu schimbul, în nopțile în care visam. Tremuram din toate încheieturile, am realizat asta când m-am întins să aprind veioza. Hera mă privea leneș de la capătul opus al canapelei. Deja se obișnuise cu asta, însă la începuturile noastre împreună sărea de fiecare dată de lângă mine, speriată.

       — A fost doar un vis, i-am șoptit, dar cred că mi-am spus mie asta.

        Ea clipi încet de câteva ori, de parcă mi-ar confirma, apoi se ghemui și închise ochii, adormind iar. M-am așezat și eu înapoi pe pernă, privind umbrele de pe tavan. Nu o sun pe Nati. Nu încă.