În mintea unui psihopat

Chopin

        Mergeam pe holul spitalului, trecând pe lângă pereții văruiți odată într-un alb impecabil, printre pacienții internați la secția de psihiatrie. În difuzoarele montate în colțuri se auzea Chopin, Noctura a noua, numărul doi. Se punea des muzică, avea un efect benefic și liniștitor asupra celor internați, iar astăzi, se pare, ne întorceam în timp, în perioada erei victoriene și a belle époque. Îi priveam pe rând, în timp ce pășeam parcă cu încetinitorul, observând detalii. Priviri pierdute, trădând un eu rătăcit și izolat, priviri confuze, de parcă ar fi realizat pentru prima dată unde se află. Pentru prima dată la nesfârșit, pentru că erau blocați în stare latentă, indusă în mare parte și de medicamente, dar aveau uneori mici "scăpări" de vagă luciditate. Apoi mai erau privirile haotice, cei pe care lumea îi numește nebuni, și privirile lucide. Lucide, însă reci și calculate, care știu exact unde se află și care își asumă superioritatea în fața lumii. Aceștia sunt doar doi aici. Pășeam printre ei și mă gândeam cât de diferiți sunt, fiecare suferind de ceva, dar și cel mai important lucru pe care îl au în comun.

        Mintea.

        Mintea deformează adevărul, construindu-și propriile realități asemeni unei imaginații duse la extrem. Deformează trupuri, cioplind chipuri hidoase și ochi ieșiți din orbite. Modul în care ceea ce te definește ca slăbiciune psihică îți modifică și structura fizică este un subiect extrem de interesant. La fel cum un alcoolic are semnele fizice clasice ale abuzului de etanol: roșeață, abdomen umflat, privire tulbure, aspect neîngrijit, la fel se întâmplă și în cazul unui bolnav psihic. Corpul este doar un instrument, modelat după bunul său plac. Iar aici, la noul meu loc de muncă, aveam o varietate de astfel de cazuri.

        Biroul meu era la capătul holului și dacă lăsam ușa deschisă, puteam să văd întreg culoarul. Nu îmi fusese niciodată cu adevărat teamă să fiu printre astfel de oameni. Aici aveam și brancardierii, însă în general, fascinația mea era mai mare. Verificam pacienții internați și ultimele notițe despre cum reacționează ei la tratamentul actual, pentru a mă asigura că totul este în regulă, sau trebuie să modific ceva. Chopin fusese întrerupt cu grosolănie de telefonul meu, uitat în geantă la volum maxim. După ce l-am pescuit repede, am răspuns fără să mă mai gândesc dacă chiar vreau să fac asta.

       — Irimia.

       — Jessica! Vocea veselă a lui Toni inundă difuzorul. Am mai încercat să te sun de vreo două ori. Pe unde te ascunzi?

       — Știi și tu, pe ici, pe colo. Mereu la vedere, m-am ridicat și am mers să închid ușor ușa.

       — Nu știu ce să spun despre asta. Nu te-am mai văzut... de când?

       — Ăsta e un interogatoriu?

       — Deloc. Însă am auzit că ți-ai făcut prieteni noi.

       — La cine te referi? Am pronunțat cuvintele, deși știam exact la cine se referă.

       — Nu am nimic de câștigat, Jess. Ia-o ca pe o favoare. Presa are o poză cu voi, în fața casei tale. Nimic dramatic, nimic acuzator. Însă se spune că el le-a dat informația.

       — Nu știu despre ce vorbești, am apăsat cuvintele, simțind cum mă trece un fior, deși aveam palmele umede.

       — Nu te-ai întrebat niciodată de ce e atât de pornit pe cazul ăsta? Știm amândoi că toată lumea îl vrea pe Bran spânzurat cât mai curând. Nu te-ai gândit că el doar joacă un rol, care va duce într-un final la același rezultat?

       — Spui că este corupt?

       — Nu suntem cu toții? Uneori se aplică regula majorității și nu poți decât să te supui.

       — Nu suntem toți la fel, Toni, i-am spus tăios.

       — Nu împușca mesagerul, râse iar. E viața ta privată, eu doar ți-am spus ce se mai aude.

       — Mersi, o zi faină!

        Și cu asta i-am închis în nas, căzând pe scaun și ținând strâns telefonul în mână. Mintea mea făcea conexiuni rapide și am simțit îndoiala cum prinde formă și crește în dimensiuni. Ba da, îmi pusesem și eu întrebări, avusesem și eu îndoieli, însă m-am lăsat distrasă de relația personală pe care o aveam cu Milo și nu mai fusesem la fel de obiectivă.

        La naiba!

        Nu știam nimic despre relațiile dintre psiholog și avocat într-un tribunal, cât de legale sau acceptate sunt. Dar ce vorbesc eu aici? Ce relație aveam? Ne-am tras-o de două ori, la propriu și la figurat. Am oftat, în timp ce am închis filele de pe ecranul laptopului și am deschis Chrome. A fost suficient să îmi caut numele și articolul era acolo:

"Psihiatra și avocatul, relație și în viața privată? Click aici și află toate detaliile picante despre cel mai mediatizat caz din România!"

        Mi-am dat ochii peste cap. Se pare că "viața privată" avea o cu totul altă semnificație pentru ei. Click pe link, eu și încă Dumnezeu mai știe câți oameni, iar primul lucru care mi-a apărut a fost o poză mare, pe care dacă voiam să o văd în totalitate trebuia să glisez încă puțin în jos. Era din seara în care Milo venise să vadă de ce nu îi răspund la telefon. Deși era făcută de la distanță, cu zoom-ul, bănuiesc, datorită pixelilor, și noaptea, mă vedeam suficient de clar jumătate ascunsă după ușă, iar el trăgând din mucul de țigară. Nimic incriminator, după cum a spus și Toni. Mi-am trecut repede ochii peste articol, erau doar speculații. Se întrebau dacă el a fost la mine acasă în calitate de avocat sau bărbat. Am derulat înapoi sus, unde am căutat numele celui care a scris știrea. Cu un nou search pe Google am găsit repede un număr de telefon de la sediu și am sunat, cu ochii încă pe poza de pe ecran.

       — Media News, cu ce vă pot ajuta? Răspunse o voce extrem de plictisită de femeie.

       — Bună ziua, mă numesc Jessica Irimia și...

       — Hei, tu nu ești avocata aia de care vorbește toată lumea?

       — Psihiatru, am corectat-o, închizând ochii. Aș dori să vorbesc cu Emanuel Preda.

       — Ai noroc, tocmai se pregătea să plece acasă. Îți fac legătura.

        Și fără alt avertisment, m-a pus în așteptare. Și am stat cam o jumătate de minut, pentru că o voce bărbătească destul de tânără răspunse tare:

       — Repede, că sunt pe fugă.

       — Plecai acasă, am spus cu un ton mustrător.

        Pauză.

       — Și tu ești...?

       — Jessica Irimia. Te-am sunat în legătură cu articolul tău.

       — Hai să simplificăm conversația. Unu, nu șterg nimic. Doi, dacă ai chef de picanterii, sunt tot al tău!

       — Nici una, nici alta. Vreau doar să îmi spui cine ți-a spus să fii acolo.

       — Nu îmi dau în gât sursele, vorbi categoric.

       — Spune o cifră.

       — Sorry, nu funcționează așa. Câștig destul de bine.

       — Hai să facem altfel, am inspirat adânc. Eu îți spun ceva din interior, ceva ce nimeni nu știe, iar tu îmi spui cine te-a chemat în seara aceea în fața casei mele.

        Aproape puteam să îl aud cum se gândește.

       — Tot ce pot să îți spun este că e bărbat. Și fumează.

        Am închis ochii, lăsând tot aerul din plămâni să-mi iasă afară. Băga-mi-aș...

       — Deci? Aștept bomba!

       — Adam nu e nebun.

       — Poftim...?

       — Ce ai auzit. Nu e nebun. Senzațional, nu-i așa? Am spus sarcastic și am întrerupt apelul.

        Îmi zvâcneau tâmplele și eram al naibii de furioasă. Mi-am înșfăcat geanta, telefonul și cheile și am sunat-o pe Nati din mașină.