După câteva telefoane și cereri depuse, am reușit să îl programez pe Adam la o examinare RMN și PET-CT și am rezolvat ca unul dintre cei mai buni medici neurologi din oraș să mă primească pentru a interpreta rezultatele. Ținând cont că aveam de a face cu o boală extrem de puțin palpabilă, aveam nevoie de orice dovadă a existenței sale. Dovadă care putea fi înaintată într-un proces penal. M-am întins după telefon și am căutat în agendă numărul unui tip care lucra la poliție și care mi-a fost pacient, iar apoi drumurile noastre s-au intersectat datorită unui caz. Și spun datorită, pentru că am rămas în relații bune.
— Jess! Mă întâmpină el binedispus. Cărui fapt îi datorez onoarea?
— Am nevoie de o favoare, am zâmbit, auzind sarcasmul.
— De ce suni doar când vrei să obții ceva? Se plânse teatral.
— Pentru că pot, am râs. Și pentru că nu rămân niciodată datoare.
— Asta așa e, oftă, apoi continuă pe același ton vesel. Deci, de ce ai nevoie?
— Vreau să îmi cauți tot ce ai despre un anume Filip Zaharia Bran, născut la data de 17 aprilie 1962.
— ...nouăsute șaij'doi, repetă el încet, semn că își nota ce îi spuneam. Atât?
— Da. Absolut orice găsești legat de el.
— S-a făcut. Tu ce mai faci? Te-am văzut la TV!
— Nu eram eu, am spus repede. Trăiesc, îmi admir pisica. Nimic nou.
— La fel de scorțoasă.
— Pun pariu că încă îți rozi unghiile.
— Sunt sigur că pisica aia îți va băga gheara în gât într-o noapte, spuse cu ciudă.
— Apoi mă va mânca după câteva zile, pentru că nu am prieteni care să realizeze că lipsesc. Spor la treabă!
Am închis, în timp ce el încă râdea. Ce băiat de treabă!
Mi-am comandat noodles și am mâncat la birou, cu ochii în laptop. Am înjurat ca un birjar când cineva bătu în ușă și am fost nevoită să mestec repede mâncarea din gură, stingând tot cu o gură mare de suc. M-am grăbit să deschid și am rămas împietrită în prag, căscând ochii. Mintea mi s-a golit pentru o clipă, ca mai apoi să fie inundată violent de o mulțime de amintiri și întrebări, lucruri pe care nu le-am putut opri din cauza faptului că totul fusese atât de neprevăzut.
— Tudor, am scâncit numele și mi-am simțit brusc gâtul uscat.
Bărbatul înalt și chipeș din prag îmi zâmbi strâmb, pe de-o parte scuzându-se, dar pe alta ușor încântat.
— Jessie, spuse, iar inima mi s-a strâns dureros la auzul apelativului. Puțini oameni îmi spuneau așa. Trase adânc aer în piept înainte să vorbească din nou: am fost... de fapt, sunt în trecere. Și mă gândeam să te salut.
— Intră, a fost tot ce am mai putut să spun și am făcut un pas în spate, deschizând ușa mai tare.
Tudor intră, analiză scurt încăperea în timp ce eu îl analizam pe el, și când dădu cu ochii de birou, merse și se așeză pe scaunul din față. M-am reașezat și eu la locul meu, cu o grijă inutilă, de parcă ceva catastrofal s-ar putea întâmpla în orice moment. Însă era doar tensiunea momentului, pe care încercam să o stăpânesc. Nu eram obișnuită să îmi scape lucrurile de sub control.
— Și... cum o mai duci?
— Bine, am răspuns mecanic. Lucrez la câteva cazuri. Tu?
— Eu tot la cabinet, ridică din umeri. Oh, scuze, tu nu știi, mi-am deschis până la urmă un cabinet veterinar, vorbi repede, ușor stânjenit, deși nu avea de ce. Sau poate că avea, dar ținând cont de situație, ar putea să se simtă oricum, tot nu ar conta. Mă surprinse totuși că acest vis al său din copilărie a fost adus la realitate. El era în fiecare săptămână altcineva. Și îmi aminteam fiecare personaj în parte.
— Mă bucur pentru tine, am spus sincer. Bănuiesc că a fost mai ușor de realizat decât nava spațială.
Tudor râse, iar gropițele sale îmi întorceau un cuțit în stomac.
În suflet.
— Bănuiesc, dădu din cap. Dar încă e pe listă.
— Bine de știut, m-am mișcat în scaun, apoi am tăcut amândoi. Pentru mine era perfect, puteam să gândesc. El probabil nu se simțea în largul lui și era perfect normal. Eu nu funcționam ca majoritatea oamenilor.
— Ar trebui să plec, iubita mea mă așteaptă la mașină. A mers să ia cafea cât timp eu am venit aici, explică, dar limbajul corpului său nu era de acord cu afirmația lui. Nu a vrut să o aducă aici, lucru pe care, din nou, îl înțelegeam. Ce ar fi putut să îi spună despre mine?
— Nu-ți face probleme, m-am străduit și am reușit să fac o grimasă, care numai zâmbet nu era.
L-am condus înapoi la ușă și i-am deschis, privindu-l în timp ce se întoarse spre mine, ridică încurcat o mână în semn de salut, deschise gura ca să mai spună ceva, se răzgândi, își băgă mâinile în buzunare și se îndepărtă cu pași mari.
După ce am închis ușa, m-am rezemat de ea cu spatele și am închis ochii, concentrându-mă atât de intens, încât nici nu mi-am dat seama că o lacrimă a scăpat din colțul ochiului. Am tresărit când mi-a sunat telefonul și m-am grăbit să răspund, îndesând trecutul înapoi în sertar, la fel cum facem atunci când scoatem toate hainele din dulap, iar apoi încercăm să le băgăm înapoi amestecate. Ușile dulapului se vor deschide la un moment dat din cauza presiunii, dar aveam nevoie de o minte limpede acum. Urmăream un fir în legătură cu Adam.
— Spune.
— Filip Zaharia Bran, căsătorit cu Alexandra Maria Bran. Soția sa a sunat de două ori la politie în 1985 și 1986, a doua oară a acceptat să vină la secție pentru a depune o plângere, iar mai apoi și-a retras-o. Asta e tot ce am găsit. Bănuiesc că în anii ăia nu era atât de computerizat totul, sigur declarațiile sunt în arhivă.
— Și poți să ajungi acolo?
L-am auzit pe informatorul meu oftând greu, apoi vorbi:
— Arhiva e păzită și nu îi cunosc prea bine pe niciunul. O să încerc, ok? Dar nu promit nimic.
— Fă tot posibilul, te rog. Și trimite-mi fotocopii.
— Nu poți să faci o cerere, ceva?
— Toată lumea îl vrea înfundat pe omul ăsta. Nu mi se va aproba nimic în favoarea sa, mai ales de la poliție.
— Jess..., mormăi el pentru a nu fi auzit. Dacă tu le folosești mai departe și se află că le ai de la mine, pot să-mi pierd slujba.
— Nu se va afla, am apăsat cuvintele. Nu era prima dată când îmi făcea o favoare de genul ăsta și am știut să fiu cât se poate de discretă.
— Hai că încerc, cedă într-un final. Ne auzim.
Am încheiat apelul și m-am lăsat pe spate, închizând ochii. Cu ce mă ajuta acum plânsul? Pentru mine nu mai era o eliberare demult. Venirea lui Tudor mi-a zguduit întreaga ființă, mai ales că nu mai știusem nimic de el de peste zece ani. Fusese mereu sensibil, genul de băiat care avea nevoie de multă iubire și afecțiune. Iar acum, și-a ales o meserie prin intermediul căreia poate să le ofere și el mai departe, dar nu oamenilor. Alesese animalele. Și era lesne de înțeles de ce.
CITEȘTI
În mintea unui psihopat
Misteri / Thriller"Adam Bran, fost detectiv, criminal în serie. Motivul? Necunoscut. Cum pledează, deși există martori și dovezi? Nevinovat. Ce invocă? Nebunia, clar. Clasic. Bolile psihice, cum ar face majoritatea. De fapt, o anumită boală, multipla personalitate. Ș...
