În mintea unui psihopat

Pacientul

        Am intrat în spitalul atât de familiar, încât puteam spune că îmi petrec aproape la fel de mult timp aici, ca și acasă. M-am apropiat de recepție, le-am arătat legitimația, deși mă cunoștea deja întreg personalul.

       — La cine ați venit astăzi, domnișoară Irimia?

       — Adam Bran, am spus, scoțând documentul oficial și înmânându-l.

        Tipa de la calculator își trecu ochii peste el, tastă înregistrând datele și vizita, apoi chemă o altă asistentă care veni însoțită de unul dintre bărbații de la pază.

       — Ce faci, Jess? Îmi zâmbi el.

        Radu era înalt, tuns scurt, avea peste patruzeci de ani și un început de burtă. Știam că e căsătorit și are doi copii, el mă asista la majoritatea vizitelor mele și ne-am apropiat de-a lungul anilor.

        — Am venit să îmi rezerv o cameră, am zâmbit în colțul buzelor.

       — Rămâi în branșă încă vreo cinci ani și îți asigurăm un loc, replică  râzând.

       — Pacienții iau prânzul acum, dar puteți aștepta în camera de primire, mă informă asistenta și am dat odată din cap. Mergem spre lift?

       — E nouă? L-am întrebat pe bărbat și acesta îi răspunse în locul meu, amuzat:

       — Eu și Jessica vom merge pe scări, mulțumesc. Ne vedem sus.

       — Dar... Este la etajul cinci, se bâlbâi ea, privindu-ne ușor confuză.

       — Avem timp să bârfim, spuse, apoi îmi făcu un semn din cap și ne-am îndreptat spre holul unde scările mari, din beton, duceau la etajele superioare.

       — Ce îți mai face familia?

       — Bine, mulțumesc. Sonia muncește pe brânci și ea, vrem să mergem în concediu vara asta. Nu am mai fost de ani buni. Luca în schimb a venit acasă cu ochiul vânăt, s-a bătut.

       — Cine a fost de vină?

       — Contează? Ridică o sprânceană. Nu au voie să îmi facă probleme. L-am asigurat că data viitoare îi lansez un șut în fund, de zboară la bunică-sa la țară până la sfârșitul verii!

        Am râs, dând din cap.

       — Sunt copii buni, Radu. Doar că sunt la vârsta la care orgoliul este extrem de important.

       — Îi scarpin eu până le trece! Exclamă, apoi râse. Apropo, Sonia te așteaptă pe la noi.

       — O să îmi fac timp într-un weekend, i-am promis. Mi-e dor de mâncare gătită.

       — O să ajungi singură și cu o mulțime de pisici, mă dojeni, răsuflând greu. Stai, ia-o mai încet, am îmbătrânit.

        Se opri puțin, rezemându-se cu mâinile deasupra genunchilor și respirând adânc de câteva ori.

       — Vezi, poate ar trebui să urci mai des pe scări.

        Asistenta de mai devreme ne aștepta deja sus, cu aceeași privire ciudată. Puțin îmi păsa. Ne-a condus în camera de primire, cum îi spuneau ei, doar pentru faptul că era mai mare și mai luminoasă decât saloanele în care își țineau pacienții. Înăuntru se aflau mai multe mese ușor dreptunghiulare, care aveau pe o parte câte un scaun betonat în pardosea și pe cealaltă alte două libere. Aici, pacienții nu aveau voie să fie vizitați de mai mult de două persoane în același timp, excepție făcând oamenii legii, doctorii și comisiile.