Nu am înfrânt durerea. Aia de moment sau de momente, care avea tendința de a se caza-n inima mea deja părăsită.
Sentiment trăit și retrăit, neșters, neuitat, simțit și resimțit.
Bazat pe înceata mea suflare, cândva normală, dar cine mai e normal du...
Am crezut că văd oceanul, dar e doar alt deșert... O fâșie deja dezumanizată, lângă care eram eu, dezertată demult de la realitate. Aveam concepte difuze, ce refuzau vehement să supraviețuiască în lumea asta. Eu odată cu ele.
Am încercat să găsesc pluta aia rătăcită, despre care se spune că m-ar fi putut salva. Am căutat-o, ba chiar am încercat să-i dau viață. Ulterior, mi-am exilat gândul la fel de repede cum a venit. Eram prea pierdută-n mine pentru a fi în stare să caut și altceva.
Mă aflam scufundată în disperare. Nu era vorba de cea unde îți tremură degetele și nu-ți poți lua privirea de pe mișcarea haotică, pe care o provoacă. Nu eram silită nici eu de faptul anterior, însă diferența se baza pe inconștiența mea cu privire la evenimentele din jur. Nu vedeam ce era în fața ochilor. Nu auzeam. Nici măcar nu simțeam. Mă aflam în trecut, unde analizam, retrăiam și căutam răspunsuri.
Aveam nevoie de acel ocean, care să îmbrățișeze căldura deșertului în care mă aflam. Picătură cu picătură. Poate să mai cadă vreuna în plus, dar nu în minus. Voiam cât mai mult.
Mă focusesasem atât de mult pe ideea asta, încât mă trecusem cu vederea din propria ecuație. Nu aveam nevoie de ocean. Eram deșert, iar dacă voiam oceanul, puteam singură să mă prefac în mii de nuanțe de albastru.
Însă gândurile astea sunt derizorii, ca orice alte idei în defavoarea altora. E un haos, care iubește să se multiplice. Iar ce e și mai rău e că, deși nu am învățat să fug de durere, am știut dintotdeauna să-i zâmbesc fără frică.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
