O viaţă "normală"...✔

✴12. "Oppa"✴

XII.

Yui

Ce face fata asta de nu mai vine acasă? Nu am să o mai las niciodată sa plece fără mine. Mă plictisesc așa tare. Acum ca am ajuns în Coreea și am întâlnit trupa sa de suflet, își petrece mai mult timpul cu ei decât cu mine, ceea ce e de-a dreptul enervant.
M-am plictisit groaznic să o tot aştept, așa că mi-am încuiat ușa și m-am aruncat pe pat, punându-mi căștile în urechi. Nu după mult timp aud cu greu o bătaie surdă în ușă, dar mi-e prea lene să mă ridic. Sunt sigur că e Yuuki, deci cum eu am așteptat-o,  să mă aștepte și ea.

După zece minute m-am decis să merg la ea să văd ce face. Am descuiat ușa şi am pășit cu leneș spre camera fetei. Uşa sa e ușor între-deschisă, așa că intru fără să bat.  Surprinzător sau nu, camera e goală. Unde o fi?
Mă așez pe patul său când aud apa de la duș răsunând puternic. La un moment dat, zgomotul apei se oprește și peste câteva minute ușa se deschide, pe ea ieșind roșcata acoperită doar cu un prosop alb și pufos, iar cu un alt prosop își ştergea părul. Îmi simt sângele circulând spre obraji în mod alert, iar ea scoate un mic țipăt când îmi remarcă prezența.

— Nu te mai holba, perversule! țipă către mine și se întoarce în baie, fiind mai roșie ca niciodată.

Îmi pun mâna în dreptul inimii când aceasta începe să bată enorm de tare la imaginea de mai devreme. Ce e în neregulă cu mine? De ce mă comport așa când o văd pe puștoaica asta?
După vreo cinci minute de așteptat, iese din baie, acum fiind îmbrăcată cu niște pijamale cu ursuleți pe ele. Din părul ei încă evadau stropi de apă ce-i udau tricoul.

— Ce faci la mine în cameră? întreabă și se așează lângă mine pe pat.

— Nu am voie să vin în camera ta fără vreun motiv anume? mă bosumflez ca un mic copilaș și mă întind pe spate pe patul său.

— Ce crezi că faci în patul meu? țipă vizibil deranjată de prezenţa mea.

— Mă întind. Ce ți se pare că fac? Patul ăsta e așa pufos, mă ridic în genunchi și sar.

— Vreau și eu să fac asta! strigă sărind lângă mine.

Am început să țipăim ca doi iepurași, iar parcă din neant, Yuuki mă împinge jos de pe pat, eu făcând cunoştinţă cu parchetul.

— Sărută bine? începe să râdă zgomotos.

— Vrei să te săruți și tu cu perna aceea? Sau cu mine? mă ridic și sar pe pat.

— Stai departe de mine! Te-ai sărutat deja cu podeaua, acum ești al ei. Îți dau permisiunea să ieși cu ea, se amuză copios, ținându-și mâinile pe burtă.

Am trântit-o cu spatele de patul moale, apoi m-am pus pe ea, așezându-i o pernă pe față.

— Opreşte-te! Nu mai pot respira, râde în continuare, mișcându-se sub mine.

Îi iau perna de pe față, văzând o Yuuki foarte roșie care râde ca o idioată. Nefiind atent, s-a urcat pe mine și mi-a pus perna pe față. Când a remarcat probabil în ce poziție ne aflăm, sare pe podea, înroșindu-se.

— Acum tu ai făcut cunoştinţă cu podeaua! mă bufneşte un râs isteric, căzând și eu pe podea, lângă roșcată.

— Nu numai eu, se pune în fund pe parchet, având mâinile încrucişate la piept, apucand-o un râs la fel de isteric ca al meu.

Jungkook

Oare ce mai face? A mâncat? Doarme? Nu îmi pot lua gândul de la ea în nici un fel. Am un dor nebunește față de persoana sa. Nici nu cred că-și imaginează câte sentimente îmi provoacă numai gânditul la ea.

Iau telefonul de pe noptieră și o apelez fără  să conștientizez. După câteva bipuri, însfârșit răspunde.

— Da? se face auzită Yuuki care se pare că râde de zori împreună cu cineva.

— Hei! Ce mai faci? întreb puțin timid.

— Oh hei Jungkook! Eu fac bine, tu? Ai ajuns cu bine acasă? răspunde râzând în continuare.

— Cu el te-ai intalnit deci, îi aud vocea lui Yui.

— Taci că-ți fac cunoştinţă iar cu podeaua! Mai vrei să o săruți o dată? i se adresează cu o voce de copilaș.

— Da, da. Ia și vorbeşte. Rezolvăm noi totul după apel, răspunde băiatul cu un ton malefic în glas.

— Numai să mă prinzi. Scuze pentru Yui, doar că nu are ce face. Scuze, zâmbesc la auzul fetei.

— Nu-i nimic. Voiam să te întreb ceva de care am uitat, șoptesc încât să nu audă nimic și celălalt.

— Ce anume? se aude vocea sa curioasa.

— Noi... Suntem împreună? îmi scarpin ceafa stresat.

— Presupun că da? chicoteşte, făcându-mă să răsuflu uşurat.

— Oh, nici nu-ți închipui cât mă bucur! Speram să spui asta, chicotesc fericit. Iubito, trebuie să închid. Noapte bună! îi urez și aștept să audă.

— Noapte bună, oppa! îmi spune cu o voce mai mult șoptită.

— Ce "oppa" visezi tu acolo?! începe să țipe băiatul, aducându-mi un zambet micuț pe chip.

Închid apelul când aceștia încep a se fugări presupun. Ce copii.

Yuuki

— Ești împreună cu idolul ăla al tău,  Jeon Jungkook? aleargă în continuare după mine.

— Yui! strig și mă opresc, nebăgându-i în seamă întrebarea.

— Ce-i? se oprește odată cu mine.

— După vacanța de iarnă nu era vorba să înceapă şcoala? șoptesc cu privirea în pământ.

— Oh doamne! Am uitat complet că am venit aici mai mult din vina liceului, îşi pune mâinile în cap, lăsându-se în jos pe perete.

Mă așez într-un colț de cameră, prinzându-mi genunchii la piept și legănându-mă în spate și în față pentru a mă liniști. Yui se tot învârte, aproape făcând o gaură in podea,  apoi vine spre mine și îmi mângâie capul. De ce ne comportăm așa de prostesc când știm cu toții că e doar un amărât de liceu? Ideea inițială este că la liceul din România nu am avut atât de multe amintiri plăcute cu oamenii de acolo. Pot spune că abia am reușit să supravieţuim primul semestru. A fost oribil.

— Linişteşte-te. Va trece repede semestrul ăsta, murmură anost.

— Să sperăm...

★