O viaţă "normală"...✔

✴25. Durere.✴

XXV.

Yui

Mă așez lent pe scaun, vizualizând monoton aburii ce ies fără nici o grijă din cana cu ceai. Îmi închid ochii pentru o clipă, amintindu-mi pentru ce şi pentru cine am venit în ţara asta ce ne-a adus atâtea probleme. Mă las greu pe spătarul scaunului şi savurez momentul de linişte, expirând tot aerul ce s-a adunat în plămâni, făcându-mă să mă simt mai bine.

Îmi deschid ochii rapid odată ce în camera alăturată se aude clar cum o cană face contact cu podeaua. Mă ridic speriat şi ies din încăpere, uitându-mă la Yuuki ce se ţinea de marginea canapelei, analizând atentă imaginile ce se afişau pe televizor. Mă apropii, punându-mi palmele pe umerii săi şi urmărind postul de televiziune.

— Ce naiba? reuşesc să pronunţ, ducându-mă în faţa roșcatei, văzând ca are buzele întredeschise şi ochii înlăcrimaţi.

Îmi îndrept privirea spre televizor, uitându-mă la Jungkook ce continuă să mintă cu neruşinare.

— Nemernicul ăla, mormăi, închizând televizorul. Yuuki? îi pronunț numele,  văzând-o cum se lasa în jos.

Îmi măresc ochii și mă grăbesc să o prind, apoi o așez pe canapea. Îi şterg lacrimile și o puobpe frunte.

— Linişteşte-te. A minţit, șoptesc, punându-mă lângă ea și mângâindu-i capul.

— Exact... a mințit, reuşeşte să zică, punându-și faţa în palme și începând clar să plângă.

O iau în braţe, ea astupându-și chipul în tricoul meu. Oftez şi îi șoptesc niște încurajări până când se aud nişte ciocănituri în uşă. Mă îndepărtez uşor de Yuuki, ducându-mă la uşă, apoi deschizând-o larg.

— Lee Ah? întreb, ridicându-mi o sprânceană.

— Și Dae-Hyun! De ce nimeni nu mă observă? se bagă în seamă băiatul, punându-și mâinile pe chip.

— Şi tu pe acolo. Unde-i Yuuki?! A vazut interviul? întreabă panicată.

— Din păcate l-am văzut amândoi... E în sufragerie, oftez și îmi duc mâna la frunte.

Mă dă la o parte, intrând val vârtej în casă, ducându-se imediat spre canapea.

— Și eu! ţipă intrând şi el în casă, lăsându-mă pe mine să închid ușa.

Îmi dau ochii peste cap şi înaintez spre fete.

— Oh Yuuki, stai liniştită, nu te merită! E doar... un fiţos care vrea să frângă inimile fetelor. Ai cazut fix în capcana lui. Nu ai de ce să fii aşa. De fapt... nu mai fi aşa. Tu eşti puternică, eşti tare, o aud pe Lee Ah cum încearcă să o încurajeze pe Yuuki.

Mă aşez lângă ele şi mă uit la prietena mea ce plânge fără oprire. În momentul ăsta îl blestem pe tipul ce s-a jucat cu inima persoanei ce mă face să zâmbesc în fiecare zi. Îmi iau telefonul şi mă ridic, vrând să dau un telefon.

— Unde pleci amice? vine Dae-Hyun, prinzându-mă de umăr.

— Vreau să dau un telefon. Trebuie să cer voie? întreb, dandu-mi ochii peste cap.

— Du-te liniştit, spunec îndepărtându-se de mine.

Oftez şi deschid telefonul, apelând primul baiat ce-mi apare la apeluri recente.

— Alo? răspunde o voce răguşită şi sinistră.

— Cum ai putut face asta, omule? întreb, încruntându-mă.