My New Highschool Life

Capitolul 2

Atașamentul emoțional poate fii doar în cazul persoanelor? Nu prea cred.

N-am simțit până acum gândul acela care te acaparează atunci când trebuie să îți părăsești casa în care ai crescut. N-am înțeles ce simt ceilalți când acest lucru se întâmplă, până azi, bineînțeles. Azi experimentez acest sentiment nou și neplăcut. Nici măcar nu știu cum o să mă integrez. Nu am trecut prin asemenea experiente ca să îmi pot da seama dacă dețin abilitatea de a mă integra.

În România duceam viața pe care o visam. Trăind în Cluj, duceam o viață simplă dar frumoasă. Înaintam rapid la învățătură. Mergeam la olimpiade cu persoane din toată lumea, aveam persoane apropiate, dar niciodată un cel mai bun prieten.

Niciodată nu m-am gândit să-mi împart timpul din viață cu o persoană. Sau mai pe scurt, să am o relație. Alții ar spune că sunt "închisă în casă", sau că sunt o tocilară, dar chiar nu mă interesa. Pentru mine școala era pentru imagine iar motivul pentru care îmi dădeam atât de mult interesul era pentru acumularea de informație necesară, pentru că nu studiam la un liceu oarecare, ci la cel mai bun. Și al doilea motiv, și cel mai important, este pentru a putea să-mi fac părinții mândri. Să ajung la fel de bună ca ei, ba chiar mai bună. Având cariere respectabile, era de așteptat să ma străduiesc pentru atenția lor, exact cum face Ana. Aceasta urmează în prezent una din cele mai bune facultăți de medicină din Londra, făcând practică în spital, aceasta urmând cariera mamei, mama fiind medic cardiolog iar tatăl meu avocat. Probabil că voi urma facultatea de drept, ori ceva mai bun. Încă nu m-am decis.

Oricum, gândurile mele sunt zdruncinate de turbulentele înfricoșătoare care m-au făcut puțin să mă agăț de dorința de a trăi. Poate mai rezist puțin.

Te rog, Doamne Iisuse, ajută-mă să trec și peste faza asta, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

2. Sfârșitul începutului

Coborâm din avion iar durerea de cap nu întârzie să apară. De câte ori aveam parte de drumuri lungi, aveam dureri de cap ori dacă nu, atunci aveam grețuri mai rău ca o gravidă, și cum nu am simțit nicio stare de greață în timpul zborului, știam cu siguranță că o să mă doară capul.

- Ești gata?

Ma întreabă sora mea cu un zâmbet forțat pe față, făcea asta ca să mă simt mai bine după toate astea.

- M-am născut pregătită.

Spun sarcastică. Aceasta simțindu-se prost.

- Iartă-mă Anastasia, nu voiam să sune așa, doar că...

Nu îmi termin gândul că aceasta mă întrerupe.

-Știu. Pentru mine e mai ușor deoarece eu stau aici de câțiva ani de zile, abia mai veneam pe acasă, dar tu ai fost nevoită să vi aici și urăsc faptul că s-a întâmplat din vina mea.

Spune aceasta iar lacrimile începeau să-i încețoșeze privirea.

O i-au de mână și o trag în brațele mele pentru a încerca să o liniștesc, de altfel o să începa să plângă și mai tare.

- Nu e vina ta. Nu ai avut de ales.

Îi spun acesteia care se liniștește spre norocul meu, avem încredere în ea doar că e foarte emotivă, dar oricum e o persoană mai puternică decât mine. Până acuma doar stăteam în liniște, nu voiam să plâng deloc. Voiam să fiu puternică și să trec peste tot, probabil va veni o zi în care o să mă încarc prea mult și am să cedez, exact cum a zis ea, dar până atunci rezist cumva.