Viața mea, mereu a fost lipsită de culore,
Afară era zi, dar eu nu vedeam urmă de soare,
Mintea mea umilă, prinsă de ștreanguri în gri meleaguri,
Îl citau pe Voltaire: "Rar suntem mândri când suntem singuri".
Eram singură, pierdută printe valurile care izbeau stâncile,
Noaptea era mama mea, îmi ștergea lacrimile cu mânecile,
Scriam versuri, pe care tu azi, copile, le citești vag
Pe când eu, nu sunt trup uman, ci sunt un omag,
Voiam să-i ajut, să le arăt că din cauza gândurilor s-au îmbolnăvit,
Dar, am eșuat, ei mă credeau distrusă și m-au otrăvit.
Nimeni nu s-a mulțumit cu mine mai mult decât un biet om,
Neștiind, i-am salvat viața, iar el m-a făcut să mă simt atom.
El mi-a oferit reacția chimică a vieții în arta lirică,
Pentru el, eram locul de sus, acel frumos auriu,
Pe urmă, m-a transformat într-un puternic acetat de sodiu.
Puterile mi-au cresut, simteam că pot avea lumea la picioare,
Apoi, el avea nevoie să-i cristalizez durerile interiore.
I-am dăruit ce aveam mai bun, i-am solidificat iubirea se sine
Nu aveam resurse, dar i-am oferit însângerata mea mână, pe care și azi o ține.
Poate pentru tine, cel care mă privești omag, nu arde suferința,
Dar, culege-mă, aruncă-mă în ocean si spune-ți dorința!
Nu aveam multe, dar spre diferență de a societății ciume,
Nu trăisem în zadar, ajutasem un om să se simtă iubit în lume.
CITEȘTI
Sunflower
Romance...pentru că mereu am alergat după lumină, iar dacă te regăsești în versurile mele, sper să zărești răsăritul. Alergând după lumina, vrei sa te aducă la viață, dar la un momentdat te omoară...
