Stairway to Heaven

Partea 2

Am parcat în fața casei și câteva clipe am stat și am privit strada. Părea neschimbată. Am suspinat și am coborât din mașină rezemându-mă de ea. Mi-am scos pachetul de țigari și bricheta din buzunarul blugilor și am aprins una. Cartierul părea părăsit, era atât de liniște și pace.. probabil erau toți la înmormântare, toti o iubeau pe mama. Avea un suflet bun. Nu mi-am terminat țigarea însă am aruncat-o pentru că mi-o stinseseră stropii de ploaie. Adoram ploaia și am hotărât să mai stau puțin afară pentru a mă gândii la ce o să fac în continuare.Ce se va întâmpla cu mine? O să ajung și eu într-un coșciug?

Am mers ceva timp pe jos până am ajuns în locul meu preferat din copilărie, un părculeț părăsit în care mă duceam de fiecare dată când voiam să fiu singură, când voiam să plâng și nu voiam să o întristez pe mama, când voiam să țip și nu voiam să audă vecinii, când voiam să fac lucruri oribile și nu voiam să mă vadă nimeni. Nu era foarte departe de casă, însă acolo nu mă putea auzi absolut nimeni. Era locul meu.Era a doua mea casă. M-am așezat pe leagănul șubred și am început să râd. Nu știam de ce râdeam, dar râdeam.Sau probabil plângeam, nici eu nu știam. Am pipăit cu mâna pe sub leagăn până am găsit ceea ce căutam. Știam că o lăsasem aici acum multă, multă vreme. Au trecut mulți ani, probabil nu mai era bună, însă am desfăcut săculețul și am gustat puțin din pudra aceea albă care odată mă făcea să uit de toate problemele. Ah, ce bună era, aveam nevoie de ceva să mă facă să uit.. să uit de tot ce se întâmplă. Să fiu măcar odată fericită. Dar nu puteam.. nu în momentul acela. Simțeam că nu pot. Am legat săculețul și l-am pus la loc. Lângă săculeț am găsit și lamele, oh, vechile mele prietene. Ruginiseră, erau atât de vechi. Totul era așa vechi. Parcă îmi era și dor de atingerea lor. Mi-am privit apoi încheieturile.. Atât de multe urme,încă nu dispăruseră, dar nici nu-mi doream să dispară, îmi plăcea să le văd. Mă simțeam mai bine când le vedeam. Voaim să mai simt odată, voiam să o mai fac odată.. îmi era atât de dor, și stările din trecut îmi reveniseră când auzisem de moartea mamei. Îmi doream așa tare asta. Am așezat lama pe încheietură și am apăsat. M-am oprit o secundă, lăsând o lacrimă să-mi curga pe obraz, apoi am continuat. Ah, sentimenul acela plăcut, mă făcea să uit de tot, uitam de durerea sufletească și mă simțeam așa bine. M-am oprit, era de ajuns, nu voiam sa ajung din nou ce am fost odată. Voiam doar o mică amintire. Mi-am pus rapid un servețel peste rană și am pus obiectul țăios înapoi la locul lui. Zâmbeam, îmi plăcea, dar nici măcar nu știam de ce. Pur și simplu mă mutilam și-mi plăcea. Adoram să-mi văd urmele pe mâini, pe picioare, pe burtă, unde voiam. Dar când l-am întâlnit pe Danny.. el m-a ajutat să trec peste toate astea.. A fost greu,și pentru el dar și pentru mine însă a reușit să mă facă să uit, mă simșeam așa bine cu el, îmi era așa dor de el. Voaim să-l sun, însă anxietatea s-a întors odată cu revenirea în cartier și îmi era teamă să-l sun.

Dacă nu vrea să vorbească cu mine? Dacă nu mă mai iubește? Dacă m-a uitat, chiar daca am plecat de doar 2 zile?

M-am întors în grabă acasă și am deschuiat ușa. Am privit pentru câteva secunde uimită apoi am simțit cum mi se înmoaie picioarele. M-am prăbușit la pămând și am început să plâng fără oprire.