Semn de CARTE

Capitolul 8

Singurul loc pe care îl urăsc cel mai mult în lumea asta e biroul lui. Atât de întunecat și sumbru parca ai fi în sala de judecata a unui tribunal. Nu am întrat prea des aici, doar la auzul veștilor ca trebuie sa vin  îmi dădeau viata peste cap și sentimentul  ca și acum se va întâmpla la fel.

Ma apropii ușor de biroul situat în mijlocul camerei și cu fata în pământ și pot jura ca îmi poate simți frica .
-Am ajuns. atât spun pentru ai atrage atenția și a se uita la mine cu acea privire rece .
-Ai mâncat?
-Nu îmi este foame.
-Nu ar trebui sa neglijezi cina, e importantă.
-Nu am pofta de mâncare.
-Bine, atunci, ce ar fi sa trecem direct la subiect. Știu ca îți va veni greu sa sari un an, dar e mai bine pentru tine și pentru viitor. Deja am auzit ca sunt persoane care știu ca fiica mea învață în acea unitate și dorește sa afle cine e. Toți știu ca e în anul 1 asa ca tu va trebui sa ajungi în anul 2. Dacă nu treci examenele vei merge iar la internatul din Australia și îți vei termina studiile acolo.

Tata chiar nu glumește când spune ce spune, e foarte serios și eu nu pot sa zic nimic decât să-l aprob și sa sper ca nu voi pleca. Urăsc Australia, urăsc oamenii de acolo, am avut probleme mari acolo și tată ma lăsat sa ma descurc singură.
-Da tată. Voi face tot ce pot sa trec examenele.
-Stiu, de aceea am fost deacord cu meditatorul ales de director. Sper ca nu ma va dezamăgi altfel nu știu dacă ii vor plăcea consecințele.

Deja ma sperie, știu ca e în stare de multe, poate sa facă sa dispară cineva fără sa clipească.  Eu doar îl aprob din cap fără a mai scoate un sunet.
-Poti pleca în cameră.

Ma întorc și simt cum picioarele nu vor sa se miște, parca ar fi 2 stânci pe care nu le pot mișca. Cu greu ajung la ușa și întind mana sa o deschid când in spatele meu vocea tatei se face auzita iar.
-Într-o zi vei ajunge sa deții totul, vreau sa înțelegi ca tot ce fac e pentru binele și viitorul tău. În ziua în care ma vei înlocui cel mai probabil eu nu voi mai fi prin preajma. Tot ce vreau e sa fii puternica.

Cum? Ce vrea sa zică? Ce are tata? Întorc capul cât să-l privesc cum sta în fata geamului și privește în gol. As vrea sa fug la el și să-l iau în brațe,  să-i simt îmbrățișarea calda de care duc lipsa de mult timp..... dar nu pot face nici măcar un pas, vreau sa spun ceva, dar el mi-o ia înainte.
-Odihneștete, mâine ai o zi grea.

La auzul acelor cuvinte deschid ușa și plec în cameră. Nu vreau nimic, vreau pur și simplu sa fiu singura cu gândurile mele. E atât de rece cu mine și ma doare.

Oare ce a pățit tata?
.........

E dimineața și pofta de mâncare tot nu a apărut,  refuz politicos micul dejun și plec. Știu ca nu e frumos din partea mea ,dar după discuția cu tata de aseară simt un nod în gat și o piatra în stomac care nu ma lasă să mai iau nici o înghițitura.

Trec neobservată pana la dulap pentru a îmi lua câteva caiete și pixuri pentru a ma îndrepta spre biblioteca. Lângă mine apare Marco cu prietenul lui pe care nu-l înghit deloc. Îmi zice un ,,bună  " mai mult în șoaptă și îi răspund dând din cap. Nu vreau sa vorbesc cu nimeni azi, sunt prea supărată.
Se uita ciudat la mine și în acel moment plec și ii las , nu ma interesează ce au ei de vorbit. În drumul meu spre ieșire ma lovesc de ceva sau mai bine zis de cineva. Îmi ridic capul și o vad pe ce mai populara fata, cum o chema?  Nu am tinere de minte buna la ceea ce nu ma interesează.
-Îmi pare rău nu am vrut.....
-Nu pot sa cred că primesc toți sărăntocii aici doar pentru notele mari. Offf... acum trebuie sa arunc hainele astea.
-Dar... eu... nu....
-Taci! Cum îndrăznești sa mai vorbești cu mine? Doar pentru ca ești colega de dulap a lui Marco asta nu înseamnă că ești populara ca și el. Clar!
-Mendy, ce ai? ii aud vocea și simt cum își pune mâinile pe umerii mei pentru a ma face sa ma dau un pas în spate.
-Marco, scumpule, tocmai vorbeam cu colega ta.
-Tu nu vorbești de fel cu nimeni dacă nu e ca tine.
-Adica ce vrei sa spui?
-Nimic, doar las-o în pace bine.
-Stai asa, ii iei apărarea ei ?

Îl vad cum se întoarce sper mine și ma ia de mana și ma trage după el. Îmi e o rușine de îmi vine sa întru în pământ. Cum am reușit sa atrag atâta atenție asupra mea. Ce proasta sunt .
-Asta nu va rămâne asa.  atât aud în spatele meu și pot spune ca acest lucru a înfuriat-o.

Ajungem la biblioteca și selectam câteva cărți pentru a învața. Știu ca e ciudat dar aparent nici unu din noi nu a spus nimic și pot spune ca sunt confuza. Ce se întâmplă cu lumea din jurul meu? De ce se comporta toți atât de ciudat? Oare am făcut eu ceva rău? ...
Sute de întrebări îmi trec prin cap și pot spune ca nu îmi sta gândul la învățat pana nu își flutura mana în fata mea pentru a ma face atentă.
-Pamantul către Emily.
-Ce?
-Ai auzit ceva din tot ce am zis ?
-Scuze, eu ma gândeam la altceva.
-La ce? La Mendy, ignoro . Are o gura mare și ii place sa se dea în spectacol atât.
-Banii ii fac pe oameni sa fie asa. Acea răutate și superioritate fata de toți...
-E o fără alintata și razgaiata.

Îmi scot semnul de carte primit cadou și îl așez în carte. Nu vreau sa pierd pagina. Se uita lung la mine și la ceea ce fac parca am făcut ceva rău.
-Drăguț semn de carte. Tu l-ai făcut?
-Nu. L-am primit cadou.
-Aha deci mai ai un prieten în afara de mine. Și eu care credeam ca sunt singurul.
-Nu e prieten... E complicat.
-La tine totul e complicat și nu ma deranjează.

La auzul acelor cuvinte nu mai zic nimic, doar stau și ma uit în ochii lui. Un sens plăcut își face prezenta și când vad ca îmi zâmbește încep sa ma foiesc. Ma simt ciudat. Vreau sa plec de acolo dar picioarele nu ma lasă.
-Ce zici sa mergem sa mâncăm ceva?
-Eu... nu îmi e foame. Am mâncat mai mult dimineața.
-Ești sigura?
-Da. Dute și mănâncă eu mai citesc puțin.

Îl cad cum se ridica și pleca , iar eu rămân iar singura. Îmi pare rău că l-am mințit dar nu am pofta de mâncare și nici starea necesara sa mai stau pe aici. Ma pregătesc sa plec, dar înainte de a pleca ii las un bilete lui Marco în care îl anunț ca am plecat acasă și ca ne vedem mâine.

Drumul pana acasă e liniștit, vad cum ușor ușor începe ploaia și parca ma mai liniștește. Ajungând acasă ma duc în cameră fără a vorbi cu nimeni. Nu știu ce am. Ies pe balcon și îmi vad prăjitura și sucul, dar pofta mea de mâncare încă nu a apărut. 
-Domnișoara Emily, cina e servita.
-Mulțumesc Marta, dar nu îmi e foame. Am mâncat mai mult la școală și nu am pofta de mâncare.
-Sunteți bine?  Păreți cam palidă.
-Doar obosita....