Semn de CARTE

Capitolul 6

Ma apropii de mașina ce ne așteaptă și nu pot sa nu vad toate acele priviri ciudate care mi le arunca Marco. Simt ca are multe întrebări, dar nu spune nimic și cred ca e mai bine sa își tina gura pentru ca nu știu ce as punea spune în momentul ăsta.
-Domnișoara Emily, sunteți bine? Am fost atât de îngrijorat... începe șoferul meu sa spună dar îl întrerup.
-Sunt bine. Vreau acasă.

Sunt scurta în propoziție și se poate citi pe fata mea oboseala, asa ca el nu mai spune nimic și urcăm în mașină.  Înainte de a porni se întoarce către noi.
-Domnul dorește sa vă vorbească.

Îmi întinde tableta pe care o apuc, iar în fata mea e aceeași imagine ca întotdeauna, scaunul din piele al biroului. Niciodată nu-și arata fata pe ecrane, nici măcar când vorbește cu mine. Sunt anumite momente când îmi doresc tare mult să-l vad și să-l iau în brațe, dar lucrurile astea au devenit din ce în ce mai rare, iar în ultima perioadă inexistente.
-Da... atât apuc sa spun căci el intervine.
-Emily sunt acasă și te aștept. e serios.
-Bine tată.
-Lăsați prietenul acasă prima data și sper ca nu va vorbi cu nimeni despre ce sa întâmplat...

Ma uit la Marco care aprobă și tată închide apelul. Este serios și cred ca supărat, sper ca nu va începe iar cu protecțiile lui ridicole. Nu pot uita de ultimii badigarzi care i-am avut, nu puteam nici sa mănânc o înghețată fără sa fie verificată.

Tot drumul nici unul din noi nu scoate nici un sunet, ajunși în  fata casei lui, se dă jos și se uita la mine parca ar vrea sa vorbească, dar eu evit contactul vizual cu acesta. Șoferul pornește și nici nu îmi dau seama când ajung acasă.

Deschis ușa și pe micul hol de la întrare sunt întâmpinată de  Marta.
-Domnul va așteaptă în birou.
-Mulțumesc...

.......

Dimineața soarele strălucește prin geamul meu și îmi aduce aminte ca tre sa plec la școală. După uimitoarea și lunga discuție cu tata de acum câteva zile, aproape ca nu-mi vine sa ma mai dau jos din pat. Mi-a ținut un discurs lung despre gravitatea situației în care m-am pus singura și deconspirarea mea. Aparent nu-l interesa prea tare dacă am fost rănită sau nu, cât îl interesa faptul sa nu afle nimeni cine sunt cu adevărat.

Fără sa pun întrebări sau sa comentez la ceea ce mi s-a impus obligatoriu plec la școală. În fata porților facultății asteptamdu-ma același 2 persoane destul de familiare, badigarzi. Tata  nu a glumit când a spus ca voi fi păzită 24 din 24. Ma gândeam ca va renunța la ideea asta, dar m-am înșelat.

Încerc să-i evit și îmi continui drumul, nu știu de ce dar vreau sa ajung la biblioteca, am un sentiment ciudat. Nu am fost acolo de câteva zile, am încercat să-l ocolesc pe Marco. Știu ca are multe întrebări și eu nu am răspunsurile pregătite.
Îmi croiesc drum pana la locul meu de citit, caut printre cărți semnul și îl găsesc. Deschizând cartea un bilet lung chiar ma face sa ma sperii. "HEI, ESTI SUPARATA? NU AI MAI DAT UN SEMN DE CEVA TIMP. AM GRESIT EU CU CEVA? SPUNE-MI. "
Ce să-i spun? Nu am idee. Cred ca voi merge pe ideea clasica. "HEI, NU AI FĂCUT NIMIK DOAR AVEAM NEVOIE DE PUȚIN TIMP DE GÂNDIRE LA NIȘTE PROBLEME PERSONALE".

Cred ca e suficient cât sa înțeleagă, ma înțeles mereu și chiar de nu-l cunosc se vede ca își face griji pentru mine, dar nu voi risca sa ii spun mai multe. Încă nu am încredere în nimeni, iar tata m-ar omorî să audă ca am spus cuiva despre cine sunt.

Ma îndrept spre dulap pentru a-mi lua cărțile și a pleca la curs, dar îl zăresc pe Marco acolo și nu e singur. Măcar atât. O sa îmi iau repede ce am de luat și o sa plec înainte sa ma observe.

Ajung în dreptul lui și se uita la mine, spun un ,,bună,, mai mult în șoaptă și el doar dă din cap. E concentrat la ce spune prietenul lui și fără sa vreau ma întorc la auzul unui glas deloc familiar.
-Buna băieți!
-Hei Mendy. Ce faci?  îl aud pe Max spunând.
-Bine, am venit sa va dau niște vești.
-Care?
-Am auzit fără sa vreau ca fata lui Gabriel Storn învață la noi la facultate.

În acel moment ochii mi s-au mărit și am început sa tremur. Ce pot sa fac? Trebuie sa plec de aici cât mai curând. Dacă aflat tata e de rău.
-Vorbești serios? De unde știi? continua Max.
-Nu pot spune de unde știu, dar vreau sa o cunosc, trebuie sa fie cel puțin la fel de frumoasa ca mine nu?
-Tu ești cea mai frumoasă știi asta.
-Normal, dar vreau sa o cunosc. Oare de ce e asa speciala încât nimeni nu o știe.
-Cine știe...

Nu mai pot sta sa ascult și îmi iau cărțile sa plec, dar după cum sunt eu o neîndemânatică, de la frica care o am îmi scap cărțile pe jos și ma aplec repede sa le iau, dar mai vad încă niște mâini care ma ajuta sa le strâng. Îmi ridic privirea și îl vad pe Marco care ma ajuta.
-Ești bine? întreabă părând îngrijorat.
-D...da. atât spun și cu capul în pământ plec cât de repede pot.

Nu realizez când trece timpul și deja e ora prânzului, nu am de ales trebuie sa ies afara la aer. Trebuie sa ma liniștesc, nu are de unde sa afle nimeni cine sunt, nu? Adică tata sa ocupat de tot când ma înscris aici. Am o luna și ceva de când învăț aici și deja sa aflat. Dacă stau aici prea mult vor aflat toți....

Cu atâtea gânduri în cap ajung lângă veșnicul meu copac. Ma așez și îmi pun muzica sa ma liniștesc. Nu trece mult și simt o greutate pe picioarele mele. Speriata, tresar și vreau sa ma ridic, dar când ma uit în jos îl vad pe Marco care sta iar cu capul în brațele mele.
-Ce crezi ca faci? spun nervoasă.
-Acum vorbești?
-.....
-Am observat ca ma eviți... am făcut ceva rău?
-Nu... eu ...
-Dacă îți e greu să-mi spui ce te deranjează nu te pot ajuta sa știi.
-E complicat... eu sunt complicată... nu pot
-Ușor... nu te agita.
-Nu ma agit, doar ca .... nu pot vorbi despre asta.
-Dacă e vorba despre ce sa întâmplat acum câteva zile, sa știi ca nu am spus nimik nimănui.
-E bine.
-Cu tatăl tău cum a mers? Părea nervos.
-Mai bine schimbam subiectul.
-Deci e de rău. Dacă vrei pot vorbi cu el...
-Nu... nu poți face asta.
-Ok... sigur ești bine?

Întrebarea asta ma omoară ,, bine,, nu mai fac bine de ani buni, dar nu pot să-i spun nimic. Ma uit la el și sunt pierduta în gândurile mele încât nici nu realizez ca ma joc cu parul lui și îl privesc fix în ochi....