Semn de CARTE

Capitolul 4

Dimineața soarele strălucește destul de tare pentru o zi de toamna și pot spune ca e un pic ciudat sa îmi placa vremea asta, cu toate ca sunt genul căreia ii place mai mult răcoarea.

Rutina zilnica e făcută și acum stau și privesc pe geamul mașinii tot ce e în drumul meu spre școală.  Toți oamenii grăbiți sa ajungă la munca, toate mașinile zgomotoase și toți copii care se joacă. Imagine frumoasa pentru oricine poate observa.

Ajung la școală și normal ca prima mea oprire e biblioteca, gândul meu e la ce a răspuns.  Caut cartea și o deschid "CRED CA ȚI-AI DAT SEAMA CA SUNT BĂIAT, CAT DESPRE NUME, ÎMI POȚI SPUNE  M." Ok, măcar am un indiciul, chiar dacă nu e mult tot e ceva. Trebuie să-i răspun, dar nici nu știu ce. " MULȚUMESC, TU ÎMI POȚI SPUNE  E. " Nu știu cum va reacționa sau ce îmi va spune, dar nu am timp sa ma gândesc prea mult căci am ore. Fug cât de repede pot pentru ca observ ca voi întârzia și eu nu întârzii niciodată.

Ajung la dulap pentru a îmi lăsa lucrurile și eram concentrată pe cărți căci simt o mana pe mine și tresar ușor.
-Hei... scuze... nu am vrut sa te sperii.
-Bună.... atât zic și îmi iau teancul de cărți în mână.
-Vroiam sa vorbesc cu tine despre acum câteva zile, nu am vrut sa te deranjez sau supăr, dar vroiam sa stau cateva momente singur și când te-am văzut, am vrut să-ți țin companie. Sper ca nu te-ai supărat.
-Nu... am fost surprinsă  atat. spun ultima parte cu juma de gura și mai mult pentru mine.
Dau sa plec dar ma prinde de mana.
-Surprinsă? De ce?
-Pai... știi... încep eu sa ma bâlbâi.
-Uite, nu cred ca te simți în largul tău, ce ar fi sa ne vedem în pauza de prânz în același loc. O sa te aștept.

Nu ma lasă să îi răspund și pleacă,  apuc doar sa ridic ochii din pământ și sa vad cum zâmbește și pun pariu ca cu acea privire ar putea avea orice fata ar vrea. Ochii îi are de un albastru mai întunecat, exact ca cerul când vestește venirea ploii și parul șaten cu câteva șuvițe blonde.

Orele trec și gândul meu nu sta decât la ce ar trebui sa fac la prânz. Vreau sa vad dacă  d-l M mi-a răspuns ceva ,dar îl am pe Marco care ma așteptă. Nu e ca nu vreau sa îl vad, dar nu ma simt bine în compania cuiva. E destul de greu ca împărțim dulapul și facem contact zilnic, acum vrea sa ne vedem. Nu vreau sa fiu rea și conștiința îmi spune sa ma duc, măcar el a vorbit cu mine de când am ajuns aici.

E prânzul și prima mea oprire e biblioteca, parcă nu erau asa mulți copii pe aici, se înmulțesc pe zi ce trece. Oprirea mea e locul meu îndepărtat și întunecat. Cartea cu biletul sta în mâinile mele și citesc rândurile " ÎNCÂNTAT  DOMNIȘOARA  E , ACUM CA AM FĂCUT CUNOȘTINȚĂ POȚI SA ÎMI SPUI CE CARTE MAI CITEȘTI. AM ÎNCEPUT-O PE CEA DE VIZAVI DAR NU-I ASA BUNĂ.  ÎMI POȚI RECOMANDA CEVA? 😀"

Recitesc de câteva ori ceea ce scrie și fără sa vreau zâmbesc?!?  Bine încep sa ma sperii și pe mine. Ii scriu câteva titluri de cărți și caut una din ele și o așez cu biletul și semnul de carte. Sper sa ii placă. 

Îmi iau inima în dinți și ma îndrept spre locul unde ma așteaptă Marco. M-am gândit ceva timp și mi-am dat seama că trebuie să vorbesc cu el, nu-l pot lăsa să se supere pe mine, pana la urma trebuie sa na înțelegem doar suntem colegi de dulap.

Ma îndrept spre el și îl vad ca asculta muzica ca căști și când ma observa începe sa zâmbească și închide muzica.
Are o greacă în mână și o pune pe jos pentru a ma așeza, iar eu ma conformez.
-Bună din nou.
-Bună... spun și el se sprijină de copacul lângă care stam.
-E o zi frumoasa, nu-i asa?
-Da.

Stam asa ceva timp, privim cerul și ne uitam curenții de aer ce duc norii în depărtare.
-Poate am început cu stângul în prima zi. se aude vocea lui.
-Ce vrei sa spui?
-Abia dacă vorbești cu mine. Dacă am făcut ceva ce te-a supărat spune-mi.
-Scuze, nu am vrut sa te simți rău, doar ca eu sunt mai timidă și nu vorbesc cu nimeni.
-Am observat. Cu mine poți vorbi sau îți cer prea mult?
-Deja vorbesc. spun și încep sa zâmbesc, iar el îmi urmează exemplul.
-Nu numai aici și când ne întâlnim pe hol sau la dulap.
-O sa încerc.

Îmi întinde o casca și aud muzica răsunând, o pun în ureche și închid ochii, imi place, e ceea ce ascult și eu. Nu știu cum face și simt o greutate pe picioarele mele. Îmi deschid ochii și îl vad întins cu capul în brațele mele. Vreau sa îi spun ceva ,dar mi-o ia înainte.
-E mai bine așa decât sprijinit de copac.

Stau cu mâinile pe lângă corp și îl privesc, nu pot sa fac nici o mișcare. Dacă as fi putut as fi fugit sigur de acolo. Cred ca sunt roșie la fața. E prima data când mi se întâmplă asa ceva. Nu spun nimic și îl las, începe sa devină plăcut.

Nu peste mult timp telefonul lui suna și pot vedea cum evita din a răspunde, dar nu pentru mult timp.
-Da frate... ti-am zis ca nu pot ajunge... ce sa fac dacă profa vroia sa vorbească cu mine... bine... ne vedem la antrenament.

Se ridică din brațele mele și am ajuns să mă uit confuza la el, evident că a decuplat căștile ca să vorbească. Îl văd puțin supărat și ma trezesc vorbind.
-Ești bine?
-Da... scuze.... aveam nevoie de o scuza sa vin aici și am zis ca ma chemat profa să vorbească cu mine.
-De ce ai face asta?
-Vroiam sa stau liniștit, în plus nu sunt ca restul băieților din echipa. Lor le place sa se dea în spectacol, eu nus așa.

O liniște se năpusti asupra noastră și eu chiar nu știu ce să-i zic, dar nu apuc sa ma gândesc la ceva ca începe el.
-Îmi place mai mult sa stau cu tine decât cu ei. Cu tine pot fi eu însumi.
-.......
-Trebuie să plec, am antrenament.

Îl vad cum se ridica și pleacă, îmi face cu mâna și îmi zâmbește. Nu am curaj sa răspund, doar ridic mâna. Ma uit la ceas și tre sa fug la ore. Aparent timpul trece repede cu el. Asta e un gând plăcut.

Orele se termina și eu ma îndrept spre ieșirea din facultate, șoferul ma așteaptă la strada cealaltă. Merg ușor și tot ce îmi trece prin cap sunt clipele petrecute azi cu el. Nici nu știu cum dar simt o mana ce ma prinde de mijloc și o batista alba în fața mea. Nu apuc sa fac nici o mișcare căci totul se întunecă și simt cum picioarele mă lasă