Pasiune Comună

Annissa

CAPITOLUL 13

Privesc tăcută pe geam, gândindu-mă cu ce naiba am greșit în viața asta nenorocită de am ajuns în asemenea situație. Regret din tot sufletul meu că mi-am lăsat motocicleta acasă și îmi fac un jurământ acum că asta este prima și ultima oară de când am permisul, în care eu mai accept alt mijloc de deplasare în afară de puiuțul meu care stă cuminte pe aleea casei.

-Ce tăcută ai devenit! remarcă Diego după câteva minute de liniște mormântală

Îmi musc limba pentru a-mi reprima înjurătura foarte nefeminină pe care îmi doream din tot sufletul meu să i-o adresez. Mă scoate din sărite bărbatul ăsta! Ce-i drept, nu-l cunosc eu foarte bine, nici nu-mi doresc asta, dar are ceva al lui care mă face să simt cum îmi clocotesc nervii la foc maxim în fiecare colțișor al corpului.

-Anissa Castilla știe să-și țină pliscul! exclamă cu o fericire falsă. Îți stă foarte bine așa, fă-o cât mai des!

-Nu am întâlnit în viața mea un bărbat mai imatur decât tine! spun exasperată

-La ce viață lungă ai avut tu, te cred pe cuvânt! spune ironic

-Eram convinsă că nu ai douăzeci și patru de ani! spun acuzator, îngustându-mi ochii în direcția lui

-Am douăzeci și patru de ani, dar nu văd de ce consideri că aș minți în legătură cu vârsta mea.

-Vorbești ca un boșorog de patruzeci spre optzeci.

Râsul său bărbătesc invadează mașina și mă face să scap un zâmbet mic în colțul gurii. Efectuează o manevră atentă, rotind de volan cu podul palmei, intrând pe aleea din fața locuinței mele. Zăbovesc cu ochii pe mâinile lui mari, încordate, cu venele proeminente care tronează în fața mea, parcă făcându-mi în ciudă.

-Mulțumesc că m-ai adus! spun pregătită să deschid portiera, dar Diego este mai rapid decât mine și apasă pe un buton care le blochează pe toate

Îmi întorc fulgerător privirea spre el, un gol ciudat făcându-și apariția în stomacul meu, anxietata punând cu o ușurință ireală control asupra prea. Nu-mi place faptul că sunt într-un spațiu atât de mic, blocată, cu el în stânga mea.

Stă relaxat, cu capul sprijinit de tetiera scaunul și mă privește cu un zâmbet aproape insesizabil.

-Unde te grăbești, războinico? mă întreabă ridicând din sprânceană

-Ce vrei, Diego? E târziu și sunt obosită, chiar nu am chef de joculețele tale bolnave.

Îi susțin privirea, ochii lui de culoare maroniu închis arzându-mi fiecare centimetru de piele de pe față.

-Nu vreau ceva ce n-ai putea să-mi oferi.

-Tot ce vrei tu de la mine este imposibil de oferit, îl informez scurt

-Nimic nu e imposibil în viața asta, războinico!

-Nu îmi mai spune așa, mă calcă pe nervi!

-Mie îmi place, așa că obișnuiește-te cu ideea.

-Nu am cu ce să mă obișnuiesc pentru că nu am de gând să petrec prea mult timp în preajma ta!

-Auch, ce tranșantă ești!

Aleg tăcerea. O tăcere pe care el o menține și își rezervă timp pentru a mă analiza și mai mult, încercând să-mi spargă barierele și să se hrănească cu ceea ce avea să găsească în spatele acestora.

-Te holbezi ca un ciudat la mine! îl acuz, mutându-mi privirea în față, spre casă

-Ai ceva care mă intrigă.