Pasiune Comună

Annissa

CAPITOLUL 3

Ziua de luni a trecut fără alte incidente și am ieșit ca o tornadă pe ușa principală a liceului. Abia aștept să ajung acasă și să dorm! Am nevoie de multe ore de somn, de fapt cred că am nevoie de zile întregi de somn pentru a recupera toate nopțile pe care le-am pierdut.

Ajung în dreptul motorului, îmi pun casca și îmi încalec partenera de suferință. Motocicleta asta este pentru mine singura modalitate de a nu claca, este sprijinul meu, este terapeutul meu, este ca o gură de aer proaspăt după ce ai stat zile la rând între patru pereți îmbâcsiți, este ca o zi de ploaie după o secetă îndelungată, este totul pentru mine și datorită ei îmi găsesc puterea de a mă menține pe picioarele mele, datorită ei văd un rost în viața asta nenorocită.

Îmi este pasiune, obsesie, fericire, îmi este visul devenit realitate, îmi este sclipirea din ochi și sângele din vene, îmi este prieten și inamic, îmi este început și îmi poate fi sfârșit, dar dacă ar fi să mor, aș vrea să mor turându-mi motorul la maxim pe șoselele din Santa Cruz, motocicleta mea îmi e Rai și Iad pe două roți.

Vibratul telefonului mă oprește din a da viață bestiei mele care pare ruptă din întunericul nopții. Oftez și îmi dau jos casca pentru a mă putea înțelege cu persoana care îmi duce lipsa. Mă uit la ecranul telefonului, textul "Padre" și cu o inimioară roșie lângă apărându-mi în câmpul vizual. Mă încrunt, ducând telefonul la ureche. Nu obișnuiește să mă sune decât dacă s-a întâmplat ceva grav.

-Annissa! Ai răspuns într-un final! Unde ești? Ai ieșit de la liceu? Trebuia să fii acasă până acum, scumpo. Iar umbli hai-hui? mă acaparează cu multitudinea de cuvinte pe care le rostește fără să facă nici măcar o pauză

-Bună, tată! Sunt în curtea liceului, acum mă pregăteam să plec, rostesc dându-mi ochii peste cap

-Te rog să te grăbești, vrem să vorbim ceva cu tine.

Tonul serios cu care îmi spune asta mă face să înghit în sec.

-Bine, voi ajunge imediat! anunț cu jumătate de gură

-Vine și Elisa cu tine? întreabă curios

-Nu, probabil a plecat mai repede, nu am văzut-o și nici nu m-a sunat.

-Bine. Să conduci cu gr-, atât a apucat să spună, deoarece i-am închis telefonul fix în nas

Dacă mă enervează ceva, este replica asta nenorocită pe care mi-o spun amândoi de fiecare dată când mă sună sau când plec pe ușa casei. Și să ies de cincizeci de ori pe ușă, de cincizeci de ori îmi spun cuvintele astea. La început mi se părea drăguță, mi se părea o dovadă de iubire. Acum, mă plictisește și mă enervează. Am permisul de doi ani și niciodată n-am avut vreun accident grav, nici măcar puținele incidente pe care le-am avut nu le-aș numi tocmai accidente, dar părinților mei le place să exagereze și asta mă scoate din minți. Nu sunt o incapabilă, pentru numele lui Dumnezeu!

Îmi reiau activitatea și pornesc spre casă. Inima îmi bate haotic în piept cu cât mă apropi și mai mult de casa mea. Nu suport suspansul, sunt o fire a naibii de curioasă și mă perpelesc ca o bucată de carne într-o tigaie încinsă când nu sunt stăpână pe situație sau când primesc informații cu jumătate de măsură.

Într-un final parchez pe aleea din fața vilei impunătoare a părinților mei și mă grăbesc spre intrare.

-Mamă, tată, am ajuns! spun suficient de tare încât să fiu auzită de cei doi

-În bucătărie, scumpo! aud vocea caldă a mamei

Îmi arunc ghiozdanul pe jos, mă descalț, luându-mi papucii de casă îmblăniți, îmi las casca și cheile motorului pe micuța măsuță din hol, îmi pun geaca de piele în cuier, după care pornesc spre ai mei.