Pasiune Comună

Annissa

CAPITOLUL 17

Nu știu de ce îmi place să-mi complic viața atât de mult, dar este clar ca lumina zilei că nu o să mă opresc niciodată din a face tâmpenii.

Îmi vine să mă iau singură la palme doar din cauza faptului că sunt impulsivă și a naibii de bipolară. Cine a spus că femeile sunt complicate, a avut mare dreptate. Nici eu nu mă înțeleg, nici eu nu știu ce naiba vreau. Îl vreau pe bărbatul ăsta al dracului de apetisant lângă mine, dar îl vreau și la distanță, deoarece îmi este frică să mă aventurez spre necunoscut, spre ceva ce mă poate împinge înapoi în acel întuneric sumbru în care am fost blocată după toate cele petrecute cu fostul meu iubit.

De ce am ajuns să cedez în fața acestui necunoscut atât de ușor? De ce mi se topește orice urmă de rațiune când mă atinge și tot ce pot să fac este să mă supun lui fără drept de replică? Sunt doar niște întrebări fără răspuns care îmi bântuie mintea și mă aduc lent în pragul nebuniei.

Îl urăsc pe cretinul ăsta mai mult decât orice! Îl urăsc că reușește, fără să-și dea seama, să mă fascineze tot mai mult, să mă intrige și să mă facă să-mi doresc să-l am cat mai des posibil aproape de mine. Urăsc fiecare fior pe care îl simt ori de câte ori își face apariția în viața mea.

Îi simt corpul încordat prin hanoracul pe care îl poartă datorită poziției ușor aplecate pe care o are când conduce motocicleta. Îi pot observa cu coada ochiului mâna stângă fixată strâns pe ghidonul motorului, venele de pe dosul palmei ieșind în relief și croindu-și drumul în sus, pierzându-se pe sub materialul negru al mânecii.

Am refuzat inițial să-mi pun mâinile în jurul lui, dorind să păstrez o oarecare distanță între noi, dar nu a acceptat asta, așa că a condus ca un bezmetic, iar când curba pe care a luat-o m-a făcut să fiu atât de aproape de asfalt, corpul meu a reacționat instinctiv și m-am agățat de el ca și cum viața mea ar depinde intrutotul de ființa lui, ceea ce în acea secundă așa și era.

Pot să jur că în momentul ăsta nu-și încape în piele de mândrie pentru că a obținut ceea ce a vrut. Chiar dacă nu i-am văzut chipul în clipa aceea, sunt convinsă că a zâmbit ca un dobitoc.

După un drum relativ scurt, datorită străzilor libere și vitezei exagerate cu care conducea, a parcat motorul undeva în lateralul aleei din fața casei mele, într-un loc ferit, umbrit de un copac înalt posesor de o coroană impresionantă. Acest copac mi-a fost loc de refugiu împotriva zilelor toride de vară, când soarele ardea atât de tare încât putea să te prăjească de viu. Adoram să stau la umbra lui cu o băutură rece și o carte bună alături de mine.

M-am ridicat în picioare, sprijinindu-mă pe suporturile de picioare ale motocicletei, punându-mi mâinile pe umerii lui lați și musculoși, după care am ridicat un picior, descălecând motorul. Mi-am desfăcut sistemul de prindere al căștii de protecție de sub bărbie, dând-o jos și întinzând-o spre el.

Acesta nu se deranjează să o ia, dându-și relaxat propria cască jos, punând-o pe cornul motorului, apoi așezându-și părul ciufulit, într-o manieră neglijentă.

Mă privește superior, încă stând pe bancheta neagră din piele a motocicletei, după care ia casca din mâna mea, susținându-mi privirea cu o superioritate enervantă.

O așează în partea cealaltă a motorului, la fel cum a procedat cu a sa. Îmi dau ochii peste cap la această alură a lui de băiat rău, punându-mi mâinile încrucișate în sân.

Tot ce sper în acest moment este să plece cât mai repede de aici fără să-mi mai adreseze vreun cuvânt, pentru că mă dezintegrez de rușinea care îmi stăpânește corpul. Oricât de indiferenă vreau să par în fața lui, tot ce am în cap sunt scenele din baia aia. Parcă îi simt și acum buzele peste ale mele, iar faptul că am scos acele cuvinte din gură, mă fac să-mi doresc să fiu îngropată de vie. Dacă se poate, departe de orice baie și departe de Diego.