Fugind de El || K. Nm ||

capitolul 17

Promisiunea

- Zara transpiră îngrozitor sub baticul acela gros, iar pe mine începuse să mă mănânce ceafa de la pălăria ordinală a grajdarului. Ca să nu-ți mai spun că mustața falsă îmi intra continuu în gură...

Strâng din dinți foarte hotărâtă să mă abțin, deși mă doare stomacul de la efort.

- Bănuiesc că, per total, ar fi fost o deghizare reușită, dacă nu s-ar fi întâmplat să dăm peste mama și tata la festival. Și nu singuri, ci cu împielițatul de Nestor, cpkp09are a recunoscut-o pe Zara dintr-o privire. (Aflați cine e Nestor în capitolele următoare. Pss: Nestor e o poreclă)

Joon face o pauză, iar Ela pufnește deja în râs, stropind totul din jur și pierzând șansa de a câștiga.

Îmi încleștez gura și mai tare, pișcându-mă zdravăn de braț ca să rezist mai mult decât Eldred.

Adevărul este că Vânătorul are un fel de a povesti car te face să mori de râs, și mă întreb la ce fel de gânduri macabre apelează Eldred ca să nu râdă în hohote.

- Zara! a strigat Nestor din brațele mamei. Soră-mea, toanta, s-a răsucit complet. A scăpat coșul cu flori și a luat-o la goană printre tarabe, cu baticul fluturând deșirat în urma ei, până când s-a agățat în ceva și i-a căzut de tot.

Clipesc des, încercând să mă gândesc la ceva trist. Eldred e roșu la față de efort.

- Într-o pornire eroică, am fost sigur că încă o pot înhăța pe Zara înainte ca mama să descopere că suntem noi cu adevărat. Am pășit în față, plin de curaj, cu vocea îngroșată. Nuș' de cine zici, don'șoru. Pă sor-mea îi zice Alida, l-am informat pe Nestor, făcând o plecăciune stângace. Și aici a fost greșala mea. Când m-am aplecat, mi-a căzut mustața pe pantofi. La propriu.

Mi-am apăsat mâinile peste gură disperată.
Prea târziu. Și eu și Eldred am râs în același timp, stropinfu-ne complet și râzănd până ne-au dat lacrimile.

Joon rânjește satisfăcut.

- Idalla, ăsta nu-i fiul tău cel mare? A întrebat cineva șocat, în timp ce eu îmi căutam disperat mustața în praful drumului. Inutil să vă spun ce bătaie am luat acasă...!

- Zeilor, Joon! Exclamă Ela, ștergânduși lacrimile. Ești pur și simplu imposibil.

- În altă ordine de idei, voi doi ați pierdut, ne informează Joon amuzat. Mă dezamăgești, hangițo. Mai- mai să-ți jupoi singură brațul, și tot n-ai rezistat până la capăt!

Mă uit jos la brațul meu, care e plin de semne și mă ustură îngrozitor. Joon are dreptate. Nici măcar usturimea acea nu se poate compara cu felul lui de a povesti.

- În regulă, Joon a câștigat, recunoaște Eldred fără chef. Ah, și eram atât de aproape, fi-rar să fie!

- Copii! Răsună vocea doamnei Sadi de jos.
A bătut miezul nopții!

Ela își dă ochii peste cap.

- Da, mămico, mormăie cu o strâmbătură, în timp ce sare de pe podea cu ușurință. Mulțumim, Joon! Serile astea de izolare treceau cumplit de greu când erai bolnav.

- Mă ungi pe inimă, azizi, îi răspunde Joon râzând.

- Noapte bună, fetelor!

Eldred vorbește cu amândouă, însă ochii lui parcă au rămas lipiți de față Elei, care începe să se îmbujoreze simțindui privirea insistentă.