Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al VII-lea: Secrete şi minciuni (II)

— Îți voi citi dosarul, îi spuse Vladimir. Se uită la ea , iar chipul lui căpătă o anumite seriozitate pe care o văzuse asupra lui numai în anumite Consilii televizate. Dacă voi găsi ceva, te voi suna. Mă aștept să faci același lucru, indiferent cât de insignifiant ți s-ar părea. Iar dacă vei mai intra în vreun fel de belea, cât timp problema asta se desfășoară, mă aștept să mă contactezi pe mine prima oară. În momentul ăsta Dimitri, prietenul tău cel mai bun, tatăl tău... ar putea să nu aprecieze situația la adevărata sa gravitate.

— Nu intru în necazuri des, ținu ea să anunțe, chiar dacă nu știa cât de sigură să fie de propriile cuvinte.

Vladimir surâse, iar ceva din surâsul lui se păru stins, lipsit de viață.

— După ziua de astăzi ? Scuze că mă îndoiesc grav. Ai ajuns din mijlocul unui atac asupra unui festival să fi victima altuia, apoi Augustin Evil ți-a aruncat mobilul în cazanul unui elf.

— Să nu uităm că am fost cerută în căsătorie de Comandantul Împărăției de Apus, ținu ea să anunțe, iar Vldimir păru, chiar dacă nu putea spune exact, că-și rostogolește privirea. Cea mai mare relizare a vieții mele.

— Parcă nu te interesau căsătoriile cu Comandanți ai Armatelor.

— Încep să-mi reconsider opțiunile.

— Încep să reconsider dacă Raymond va mai ieși sau nu mâine din sala de consiliu întreg.

Katya lăsă un râset să-i scape, chiar dacă nu înțelegea comentariu sau gravitatea din tonul vocii lui. Îți apucă ursulețul la loc în brațe, iar gestul păru să o liniștească: familiaritatea unui corp moale, inofensiv în mâinile sale. Când își întoarse privirea spre el, Vladimir coborâse de pe marginea clădirii și ținea o mână întinsă spre ea în semn de sprijin. Katya trase o gură de aer în piept, într-o ultimă încercare de a se calma, acceptând ajutorul. Aerul devenise tot mai rece în ultimele minute, iar lumina tot mai proastă. Știa că Vladimir nu avea să aibă probleme să vadă prin întuneric drumul, însă se îndoia drastic de propriile simțuri. El nu o lăsă să traverseze singură acoperișul pe întuneric, nici să cadă pe scările prost iluminate sau în drumul spre mașină.

Drumul cu mașina fu unul liniștit. Vladimir insistase să conducă și de această dată, iar Katya realiză că de fapt nu se temea că avea să-l răpească și o să-l ducă Împărăției adverse. Șofatul îl calma într-o oarecare măsură, iar la acea oră drumurile erau destul de libere încât să poată băga puțină viteză, lucru asta părea să-i facă plăcere mai mult decât condusul în sine. Katya îl înțelegea. Îi plăcea să șofeze, sau cel puțin ideea de libertate pe care liniștea propriei mașini și posibilitatea de a o apuca pe orice drum dorea i-o oferea. Continuă să strângă ursulețul în brațe, peste centura de siguranță, înhizând ochii și gândindu-se serios cum avea să-i explice toate cele întâmplate lui Ianovici.

Numai simplu gând o făcea să i se facă greață. Își sprijini capul de tetieră, încercând să nu lase gândul să o acapareze, iar bătăile inimii sau respirațiile să i se identifice. Nu voia ca Vladimir să aibă și mai multe motive de bănuială, mai multe motive pentru care să realizeze că a fost mințit.

Realizase că evită să-i spună ceva, însă părea să păstreze o oarecare tăcere, o distanță considerabilă, lăsând-o să-și decidă singură propriile alegeri. Era vorba de Împărăția lui, dar totodată vedea că era vorba de viața ei. Și probabil nici prin cele mai îndepărtate gânduri nu i-ar fi trecut prin minte posibilitatea acelui adevăr: posibilitatea că fără să aibă o legătură directă cu Împărăția de Apus și nici cu cea de Răsărit până în acea zi, Katya știa mai multe decât era nevoie.