Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al XIV-lea: Botany Bay

KATYA IVANOVA

Îl ura pe Vladimir Blake.

Probabil ca nu realizase asta încă din primele secunde de când urcase în mașina luxoasa a acestuia sau când introdusese cheia în contactul mașinii . Nu se gandise prea mult la ce simțea fata de el sau față de vreunul dintre nobilii din acea seară atunci când turase motorul și  introdusese destinația pe care si-o dorea în gps-ul. Cunoștea drumul pe care avea să o apuce, însă peste zarva și agitația din propria minte, Katya spera că vocea computerului  gps-ului avea să o mențină ancorată în realitate. Pe scaunul copilotului era aruncat neglijent un ipod minuscul, negru, iar Katya îl apucă surprinsă să vadă că încă era conectat la calculatorul mașinii. Apăsă pe melodia pe care Vladimir o lăsase pe pauză, lăsând ca muzica să inunde mașina, apoi lăsă dispozitivul la loc de unde îl ridicase. 

Îl ura pe Vladimir Blake. Era un sentiment acut, nu la fel de copleșitor precum frica ce o resimțea încă din urmă cu o zi  și nici la fel de tulburator precum furia  pe care o simțea față de atacatori. Însă, în ciuda faptului că probabil el era motivul pentru care încă mai trăia, Katya nu putea nega sentimentul de ură.

Simplul gând o făcea să tremure. I se mai întmplase să nu poată citi minți, atâta timp cât cealaltă persoană știa de existența puterii ei și și-o proteja cu un scut de magie, însă niciodată nu i se mai întâmplase să nu poată percepe o minte. Conturul ei. Existența ei. Raymond nu ar fi putut ridica un zid în jurul minții sale, iar Katya nu ar fi avut cum să se lovească  de el încercând să-i citească mintea,  pentru că era ca și cum nu avea o minte pe care să i-o citească. Era ca și cum nu exista.

Și pe el îl ura pentru asta.

Însă mai presus de toate, detesta gându că nu îi putea înțelege, atât cât putea Katya, simpla fiică adoptată a unei familii regale de rang mediu de vrăjitori să înțeleagă despre cei doi comandanți ai Împărățiilor lumii magice. Răsuflă greu, iar o peliculă de sudoare i se prelinse de pe frunte pe puntea nasului. Reuși să pună frână la un semafor, în ciuda faptului că era singura persoană de pe stradă și se îndoia că ar fi fost observată dacă trecea, apoi opri căldura. Dacă înainte fiorii de teamă o înghețaseră, acum aerul era mult prea irespirabil, iar Katya nu avea de gând să deschidă geamul. Nu avea de gând să fie văzută, nu când atât de multe persoane, subit, ajunseseră să-i vrea moartea. Setă aerul condiționat pe răcoare și se mișcă de la semafor abia după ce acesta își mai schimbă culoarea o dată. Afară era liniște: mult prea liniște pentru gusturile ei în acel moment.

  Se concentră pe a conduce, iar pentru câteva secunde se simți subit mai relaxată de simpla activitate familiară: atât de familiară cât se putea păstra într-o mașină străină. Nu se concentră pe viteză, ci pe drum, pe distanța pe care o avea de străbătut și pe însemnătatea ei, nu pe gândul că avea să piardă controlul, ci pe mașina în sine. Avea pedalele mai moi decât mașina Katyei, iar totul în interiorul ei striga a lux. Katya era conștientă că probabil mașina lui Vladimir costa mai mult decât întreaga clădire a orfelinatului unde locuise. Sentimetul de greață se intensifică, dar nu mai era sigură de ce anume îi era greață. Vladimir locuise toți acei ani într-un castel, iar ea într-un orfelinat. El purtase mătase, ea bumbac murdar și rupt. El dormise într-un pat imens, moale, într-un castel încălzit, ea pe un pat cu saltea ieftină, rece, tremurând în nopțile de iarnă. Strânse volanul în mâini, inspirând profund. Acum era la volanul acelei mașini și nu era departe de a avea toate acele lucruri: iar Katya se ura pentru asta.

 Se ura pentru că ajunsese în acel punct. Se ura pentru că avea tot ceea ce visase să aibă atâta vreme.

Sunetul alarmei mobilului ei îi atrase atenția, dar nu se strădui să-l scoată din gentuța pe care o aruncase pe locul de lângă ea când urcase în mașină. Continuă să conducă, privind cu vigilență în oglinda retrovizoare, concentrându-se să respire corect, să reprime un posibil atac de panică. Blocase ușile cu orice sistem de securitate găsise disponibil pe bordul mașinii, iar Katya se îndoia că avea să știe să le dezactiveze. Avea să stea în mașină, să ajungă la destinație și să rămână acolo oricât ar fi fost nevoie pentru a se gândi ce urma să facă. Vladimir îi datora asta. Raymond îi datora asta. Cu toții îi datorau asta.