Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al-IV-lea: Umbre şi secrete (II)

— Vladimir... ăăă... Alteță, stați!

Era în mijlocul unui pas, îndreptându-se cât mai calm posibil spre biroul său, când Dimitri Ivanov apăru din capătul opus al holului, alergând spre el. Îl urmau Drew și Erik, la fe de grăbiți, iar mai în spate, cu pași mult mai liniștiți erau tatăl și fratele lui. Vladimir se așteptase ca până la urmă să fie nevoit să dea explicații, însă sperase că avea la dispoziție măcar câteva minute în liniștea biroului său înainte de a o face.

Aparent se înșelase amarnic.

Se opri, răsuflând obosit, potrivindu-și mai bine bandajul în jurul mâinii rănite și întorcându-se la timp pentru a da ochii cu Dimitri. Era la numai jumătate de metru de Vladimir acum, cu privirea strălucitoare emanând pură recunoştință, iar înainte să-și poată da seama de ceea ce avea să se întâmple, se pomeni într-o îmbrățișare rapidă și neașteptat de puternică.

— Dumnezeule Mare, mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc... ! Mulțumesc!

Vladimir se pomeni zâmbind, bătându-l pe spate prieteneste,  surprins de gestul său și lipsa de discreție. În definitiv și el ar fi reacționat la fel dacă i-ar fi salvat sora dintr-o asemenea situație.

— E în regulă, zise, lovindu-l jucăuș pe spate, râzând, mult prea uimit de entuziasmul tânărului. Acum dă-mi drumul până nu ne vede cineva și vor intra la bănuieli.

Dimitri îi dădu drumul automat, iar Vladimir făcu un pas înapoi  ca să privească mai bine lumea ce se adunase în jurul lui. Erik avea o privire calmă, însă Vladimir știa prea bine că avea să scoată informații de la el cu orice era nevoie, inclusiv cu cleștele. Drew, pe de altă parte, părea confuz, dar totodată amuzat de scena la care tocmai asistase. Cei mai dezinformați Erau Regele și Theodore Blake.

— În biroul meu, le spuse, fără să lase loc de discuții, apoi își continuă drumul pe hol.

Erik intră ultimul, închizând ușa biroului lui Vladimir în urma sa, când acesta deja se așezase pe una dintre canapelele de piele poziționate într-un colț al încăperii.

— Cu ce vă pot servi? li se adresă, încercând să pară preocupat de sticlele de cristal pe care le arânja pe masă. Tată, un campari?

Se strădui să pară degajat, când singurul lucru de care avea nevoie Vladimir în acel moment era un moment în care să se poată gândi asupra a ce avea de spus.

— Poate mai târziu, fiule, răspunse Regele, iar Vladimir îl simți cum se așeză în unul dintre fotoliile largi, aproape de el.

— Whiskey, votcă, vin? Erik, Dimitri, Theo? continuă Vladimir, încercând să-și facă ordine în minte pentru ceea ce avea să urmeze, încă sub efectul adrenalinei din ultimele ore.

Capul îi vâjâia sub fluxul constant de gânduri. Luă o gură in băutură, ținând whiskey-ul în gură puțin mai mult decât era necesar înainte să-l înghită, așteptând răspunsurile lor. Turnă un încă un pahar de whiskey, știind că probabil chiar dacă Erik nu i-o cerea, avea să-i aprecieze gustul.

— Dar eu? Eu sunt invizibil? Drew îi aruncă o privire ucigașă, gesticuland spre sticla de votcă.

— Încerc să nu creez impresia de părinte denaturat care își lasă fiul să bea băuturi alcoolice, comentă Vladimir pe un ton ce se dorea jucăuş, însă mai turnă un pahar de băutura și pentru acesta. Dimitri? spuse, aruncându-i o privire cu sticla de băutură ridicată între două degete.

— Nu mulțumesc, Alteță, conduc înapoi în Londra după aceea.

Theodore preferă să-si aleagă şi să-și toarne de unul singur băutura. Obosit, Vladimir se puse la loc pe fotoliu, picior peste picior și luă o gură zdravănă din propria băutură. Se bucură de gust, lăsând capul pe spate, sprijinit de spătarul canapelei.