Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al -VI-lea: Secrete şi minciuni(I)

I'm only one call away
I'll be there to save the day
Superman got nothing on me
I'm only one call away

Call me, baby, if you need a friend
I just wanna give you love
C'mon, c'mon, c'mon
Reaching out to you, so take a chance

No matter where you go
Know you're not alone
(One call away -Charlie Puth, play it on media)

KATYA IVANOVA

— Vii des aici?

  Înțelegerea fusese destul de simplă: Katya avea să răspundă la câte întrebări putea, atâta timp cât Vladimir avea să o lase să aleagă locul unde aveau să discute. Îl lăsase să anunțe pe oricine dorise, chiar și să-i conducă mașina până în acel loc, ceea ce fusese într-un fel amuzant. Vladimir păruse mai mult decât plictisit tot timpul, obișnuit fiind cu vitezele mult mai mari permise în Împărăție. Însă, din fericire pentru Katya sau cel puțin pentru mașina ei, Vladimir Blake era un șofer suficient de bun.

Și ura asta destul de mult la el.

Sau cel puțin așa credea. Mintea lui nu era una zgomotoasă, acaparată de propria persoană, cum era în majoritatea timpului cea a surorii sale, dar nici oaza de lumină și grijă a minții lui Dimitri. Cumva, gândurile lui Vladimir aveau o anumită coerență pe care nu o întâlnise la multe persoane înainte, un anumit echilibru, iar acest lucru îl făcea și mai enervant. Era o persoană calmă, neobișnuit de calmă pentru situația în care se afla și destul de înțelegătoare. Chiar dacă știa că ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru calitățile lui, Katya murea de nerăbdare să vadă, fie și o clipă, ceva imperfect la el. Poate, într-un fel, asta l-ar fi făcut să pară mai real sau poate că ar fi făcut-o pe ea să se simtă mai puțin dezastruoasă.

Își lăsă picioarele să alunece peste marginea clădirii, privind la imaginea orașului strălucind înaintea lor. Vladimir se așezase în dreapta ei, la o distanță relativ normală, încât să ofere ideea a doi prieteni care discută.

— Școala mea e în apropriere, îi explică ea. Când am nevoie să scap de acolo, vin aici. Ei bine, aici sau la o cafenea din apropriere. Au niște brioșe excelente.

— Unde înveți? O întrebă cu nonșalanță, însă Katya știa că începuse înterogatoriul.

—Academia „Andrew Brown".

Își strânse mai bine ursulețul la piept, aruncându-i o privire cu coada ochiului. Lăsaseră monstruozitatea de ursuleț de peste un metru în mașină, unde Vladimir reușise cumva să îl îndese pe bancheta din spate. Katya nici măcar nu era foarte capabilă să îl târască câțiva metri fără să se împiedice de el și se îndoia că, dacă chiar rămânea al ei cum părea Vladimir să fi decis, avea să reușească să-l ducă în casă fără să ceară ajutor. Murea de nerăbdare să vadă dacă-i va spune de Consiliu și, aparent, de modul în care o apărase în fața Împăratului.

Nu, nu o apărase, gândi, legănându-și membrele pe marginea clădirii. O ascunsese. Când aflase de cele întâmplate în Consiliu, în urmă cu câteva ore, din mintea lui Augustus Evel, fusese, cel puțin la început, destul de dificil să realizeze ceea ce însemna. Dar, citindu-i mintea lui Vladimir pe întreg parcursul călătoriei, încercând să se pregătească pentru întrebările la care avea să răspundă, realiză gravitatea faptelor acestuia. Oricât de nobile ar fi părut intențiile sale, Katya trebuia să-și amintească că Vladimir Blake își punea, în acel moment, în joc poziția și chiar viața.

   Iar ea nu putea să-i ofere mai mult decât simple cuvinte și chiar dacă ura asta, în acel moment, după câte făcuse pentru ea, o mulțime de minciuni.