Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al-X-lea: Moștenitorul însângerat

  Ultima oară când fusese în Nyphenburg nu venise cu scopul unui Consiliu, iar în jurul său nu roiau membrii ai diplomației Împărăției adverse. Fusese o vizită mai puțin oficială, în care Raymond dorise să vadă cum arăta reședința Consiliilor de Război la care aveau să participe ambele Împărății, însă majoritatea întrevederilor importante avuseseră loc până în acel moment la Kremlin. Nu era mirat că Vladimir alesese Munchen-ul. Pe  când Kremlinul era mai tot timpul împânzit de ființe magice, jurnaliști și televiziunea lumii magice, puține persoane se așteptau ca un astfel de eveniment să aibă loc în Castelul Nymphenburg. Prea puține Consilii avuseseră loc în trecut acolo, chiar dacă dintre cele mai importante, iar ultimii ani lăsaseră impresia că zona fusese uitată. Însă Vladimir nu  uitase.

    Nu uitase locul unde îi semnase moartea tatălui lui Raymond, Matthias Nights.

  Se plimba prin curtea Castelului de aproape jumătate de oră. Nu își făcuse griji că nu avea să se trezească. În definitiv, abia dacă dorimise și chiar ajunsese mai devreme, iar acum nu avea nimic altceva de făcut decât să inspecteze măsurile de securitate împreună cu însoțisorii săi. Lisander îl ajuta, iar Marleena, în ciuda faptului că nu părea foarte încântată de activitatea lor, îi urma.

— Ce aveți de gând să faceți? Marleena îi privi pe rând pe cei doi Comandanți ai Armatei sale, agățată de mâna soțului ei, însă în privirea ei nu se citea nimic, nici teamă, nici precauție, nici măcar îngrijorare. Lancestern nu pare foarte agitat, iar în general ăsta e un semn mai rău decât dacă ar fi turbat de nervi. Mai ales după ceea ce a făcut Raymond ieri în Consiliu, adăugă ea, aruncându-i o privire mustrătoare.

   Raymond se abținu cu greu să nu-și rostogolească privirea. Desigur, nu voia să-i amintească, nu în acel moment, că pe niciunul dintre ei, în mod special pe Raymond, nu-i interesa de cunoștințele ei în ceea ce-l privea pe Împărat. Nu voia să-i spună cum căpătase toată acea experiență și oarecum ar fi vrut să-i șteargă privirea încrezătoare de pe chip, cât și tonul autoritar din voce. În acel moment, indiferent de trecutul ei cu Împăratul, blonda nu mai avea nicio putere în fața lui. Raymond se abținea să nu profite de asta.

— Preferai un război, Marleena? Spuse el, apăsând cu putere pe ultimul cuvânt. Simpla pronunție a numelui o făcu să tresară, să-i arunce o privire încruntată. În definitiv, de data asta unde ai mai putea fugi ca să scapi de el?

  Asta păru să o amuțească o secundă. Privirea îi era furioasă, ațintită pe el. Raymond continuă să se plimbe nepăsător, ignorându-i  cu desăvârșire reacția și preferă să-și concentreze atenția asupra lui Lisander. Bărbatul nu părea foarte afectat de schimbul de replici dintre el și soția lui.

— Eu aș avea grijă, Raymond. Vocea Marleenei îi atrase atenția înapoi asupra ei. Era rece, într-un fel diplomată. Ai impresia că mă cunoști. Îți supraapreciezi poziția.

Nu-și feri privirea de a ei, lăsând ca un zâmbet să i se lungească lent pe buze.

— Sunt Comandantul Împărăției tale. Eu în locul tău aș fi cea care mi-aș reconsidera poziția.

Își păstră pasul domol, liniștit, cât și zâmbetul plin de superioritate încă lipit pe buze. Își aminti cuvintele bărbatului în urmă cu o seară, apoi privirea încrezătoare pe care i-o aruncase înainte să plece din Castel. Îi făcuse cu ochiul. El era Comandantul Împărăției de Apus. Pe el nu-l subordona o femeie ușoară.

— Scopul nostru nu este să ne certăm, îi aminti Lisander pe un ton neutru. Calmitatea lui Lancestern poate fi și un semn bun, cât și unul rău totodată. Însă cum se va manifesta depinde de ceea ce se va întâmpla în Consiliu. După ce i-ai salvat Comandantul, cât și pe Katya, nu mă aștept ca Edmund să pună o declarație de război pe masă.