Regulile Nemuririi (I) ÎN CURS DE RESCRIERE

Capitolul al IX-lea: Lamă cu două tăișuri(II)

RAYMOND NIGHTS

— Deci te-ai opus ordinelor lui, dacă nu mă înșel chiar ai țipat la Lancestern în propriul lui Consiliu.

Vocea care-i vorbea părea vag amuzată, însă îi putea simți totodată nota de mustrare. Era subtilă, dar era acolo, iar Raymond Nights era mult prea bun în a o recunoaște.

—Putem să nu discutăm despre asta? Vocea îi suna uscată, iar Raymond se opri o clipă pentru a-și umezi buzele, apoi dădu drumul apei să curgă la chiuveta băii camerei sale. Știu foarte bine ce am făcut.

Îți dezbrăcă tricoul cu mișcări lente, analizându-și rana. Nu arăta rău, chiar dacă Raymond nu apucase să o vadă în starea sa inițială prea bine. Bandajul nu părea să aibă nevoie să fie schimbat, dar pentru a fi precaut, decise să o facă, dându-l pe cel vechi jos cu mișcări nervoase. Îi simțea prezența bărbatului în pragul ușii, însă se strădui să evite contactul vizual cu acesta în timp ce se bătea cu multitudinea de straturi de bandaje.

— Lasă-mă să te ajut.

Raymond tresări în ciuda faptului că simțise mișcarea bărbatului cu mult înainte ca acesta să ajungă lângă el.

Nu-și ridică privirea de la imaginea picăturilor de sânge pe blatul alb al chiuvetei. Știa foarte bine ceea ce făcuse: și indiferent dacă celorlalți le plăcea sau nu, Raymond nu avea de gând să dea înapoi. Nu avusese de gând să o facă vreodată.

— Uită-te la mine, Raymond.

Ignoră vocea, străduindu-se să-și curețe rana de unul singur, umblând printre flacoanele din dulăpiorului din baia sa, dar sfârșind prin a dărâma totul pe podea. Trase o înjurătură, aplecându-se să ridice un pachet de bandaje, însă bărbatul aflat lângă el i-o luă înainte. Trase o gură de aer în piept privind mâna albă, cu degete lungi de pianist despre care știa că erau mai letale decât aveau să pară vreodată, ridicându-și privirea într-un final la persoana din fața lui. Îi găsi privirea bărbatului la numai un metru de el, aceeiași ochi albaștrii, același chip neobișnuit de palid scos în evidență de părul bogat, negru. Și aceeași privire neobișnuit de calmă, răbdătoare, pe care o memorase cu precizie în ultimii ani.

La naiba, cât putea să urască privirea aceea în acel moment! Însă nu-și mută privirea, încercând să îi imite calmitatea aproape înfiorătoare. Nu prea era sigur că-i iese.

— Bun. Brunetul zâmbea acum, un zâmbet mic, însă era acolo, iar Raymond se simți inexplicabil calmat de gestul său. Ești Comandantul Armatei Împărăției de Apus, Raymond Nights. Nu-ți poți feri privirea.

— Îmi poți da bandajele? Vorbi el, ignorând remarca, oarecum stânjenit de propria situație. Sângerez.

Bărbatul nu spuse nimic în chip de răspuns, aruncând o privire atentă rănii lui Raymond. Îl împinse spre marginea căzii, apucând o rolă de tifon curat de pe marginea chiuvetei, de acolo de unde căzuse.

— Stai jos, îi spuse brunetul. Vocea îi era mai poruncitoare decât ar fi putut a lui Raymond să fie vreodată.

  Acesta îl ascultă, așezându-se pe marginea căzii. Brunetul aruncă o ultimă privire tifonului și bandajelor pe care la avea în mâini, iar înainte ca Raymond să înțeleagă ce voia să facă, le aruncă înapoi în chiuvetă. Făcu un pas în fața lui: avea aceeași privire calmă şi totodata stranie cu care se obișnuise de-a-lungul timpului, iar cumva calmitatea lui păru să se propage și în trupul lui Raymond. Îi puse mâna pe umăr, iar Raymond văzu lumina albăstruie a vrăjii înainte să simtă căldura plăcută, recomfortantă, scurgându-i-se prin corp. Senzația fu scurtă, aproape fulgerătoare, iar lumina păli înainte să apuce să o poată vedea mai atent. Clipi surprins, lăsându-și ochii pe mâna bărbatului și la propriul umăr.