Parfumul tău...

VI

Sunetul sticlei pe care tocmai am aruncat-o peste iarba măruntă s-a auzit vag, stăteam pe jos pe un deal nu foarte îndepărtată de casa mea, trecuse de mult de miezul nopții iar răcoarea își făcuse singura prezenta, eram ușor amețit, nu îmi găseam pachetul de țigări, probabil l-am pierdut înainte sa ma așez, am oftat.

Orizontul plin de stele părea nemărginit, iarba sclipea stins sub roua argintie care reflectau razele lunii pline, era liniște, era bine, doar un lătrat ocazional sau un mieunat speriat mai deranjau liniștea sumbra a acestui loc, părea ca in sfârșit totul este bine dar concomitent eu simțeam cum haosul din capul meu perturba liniștea peisajului, poate imi trebuie totuși o tigare.

Am plecat alene de pe deal traversând straduta pustie care duce spre casa mea, acum, când liniștea pusese stăpânire peste tot părea ca sărăcia este și mai mare, toate casele din jur arată la fel niciunul nu avea mai mult, oare cum pot zice unii oamenii ca suntem egali? Doar uitanadu-ma in jurul meu poți zice ca un om de aici ar muri in spital dacă ar fi bolnav pentru ca nimeni nu l-ar bagă in seama, cum poți zice ca suntem egali cand de multe ori se Nimerește câte un bogatan pe aici și își verifica de cel puțin 10 ori hainele dacă sunt încă intacte și nu le-a murdărit in acest cartier lipsit de orice sunt ei obișnuiți, măcar aveam un magazin non stop de unde mi-am cumpărat un pachet de țigări si o stica de alcool ieftin înainte sa ma întorc înapoi pe deal, nu aveam de gând sa ma duc acasă, nu in seara asta.

— Hei...s-a auzit un glas cunoscut, oare ce făcea aici atât de târziu noaptea?

— Ce cauți aici? Cum ai putut ajunge aici? Am întrebat luând încă o gura din alcoolul tare, cred ca o sa mor și din cauza alcoolului nu doar a țigărilor .

— Am...am fugit de acasă, s a auzit vocea lui nesigura și s a Așezat lângă mine pe iarba, am expirat fumul in partea opusa a lui.

— Atât de târziu? Cum ai ajuns aici?

— De fapt, nu știu, doar am ajuns aici, aici e liniște.  Am zâmbit, chiar dacă voiam sa fiu singur prezenta lui nu ma nemulțumea.

— Știi cine sunt? Am întrebat din nou trăgând din Țigara.

— Normal, nu m-as fi băgat in seama cu orice străin pe un deal pustiu la doua noaptea, nu, mama m-a învățat din fericire sa nu vorbesc cu străinii.

— Mama ta nu te a învățat sa nu fugi de acasă la doua noaptea ?
 

— Lucrul asta nu l-a menționat, a răspuns și și a strans mâinile in jurul lui.

— De ce ai fugit de acasă ? Am întrebat iar tranșând cu ochiul in direcția lui in același timp in care încercam sa scurg sticla de alcool, eram mort.

— Eh, lucruri mărunte, viața mea nu e roz, chiar dacă pare .

— Ai șofer personal și o mașina de lux mai scumpă decât tot cartierul meu intr-un loc.

— Și totodata sunt orb.

— Hainele de pe tine costa mai mult decât toată viața mea.

— Și totuși îmi sunt puse piedici pe holul școlii și îmi sunt aruncate mingii de baschet in cap.

Cred ca totuși sa fii bogat nu înseamnă atât de mult, am gândit eu.

— Eu nu știu cum te cheamă... a consculzionat el când deja se așternuse liniștea între noi.

— Nu ziceai ca mama ta te a învățat sa nu vorbești cu strainii, Eliot ? Am zâmbit in colțul gurii, el doar a pufnit ușor pe nas și probabil și-a dat ochii peste cap, am privit in sus spre cerul înstelat, era atât de frumos, după m-am uitat la el, el își avea privirea in pământ, ce rost avea sa privească cerul dacă el nu putea vede nimic, ma simțeam trist din cauza ca el nu putea vedea frumosul din jurul nostru.

— Oliver. Sunt Olivier, și sunt beat, am ras forțat.

— La cum mirosi a alcool , ești mort de beat de fapt, am ras iar.

— Cum o sa ajungi acasă, Eliot ?

— Habar nu am, aștept sa se facă zi ca sa nu mai fiu in pericol, după ma descurc, poate am noroc sa ma găsească cineva, oricum nu as vrea sa ma întorc acasă.  M-am uitat din nou la el, la sticla goală și la cer.

— Poate o sa de duc eu acasă.

— Ești atât de beat, nici nu știi unde e casa ta probabil. Am ras amândoi, dar el râdea așa frumos.