- Când eram mic părinții mei au fost omorâți, iar eu dus într-un laborator unde s-au făcut teste pe mine. Timp de ani de zile am fost torturat și chinuit, tratat ca un animal, a trebuit să sufăr zile întregi, să accept gândul că sunt doar un cobai în acel loc.
- Cum ai scăpat de acolo? Presupun că nu a fost ușor.
- Nu a fost. Urma să fiu trimis la o grădină zoologică pentru hibrizi unde aveam să fiu distracția celor care îl vizitau.
Mă uit la el cu ochii mari. Nu știam că a trecut prin atâtea, ani întregi închis într-un laborator... Nu știam ce să zic.
-Alex....
O lovitură în ușă mă face să tresar.
- La naiba, ascunde-te. Eu mă duc să văd cine e.
Fără a aștepta un răspuns mă reped spre ușă și o deschid. În fața mea se aflau doi ofițeri. Unul dintre ei ridică un afiș, iar eu mă încordez când îl recunosc pe cel din imagine.
- Căutăm un hibrid evadat dintr-un laborator. Este periculos și e o amenințare asupra oamenilor. L-ați văzut?
- Nu, am auzit de asta, dar credeam că e doar un zvon
Cei doi ofițeri se uită la mine apoi unul la altul.
- Dacă aflați ceva sau îl vedeți văd rugăm să ne anunțați.
Dau din cap că da și închid ușa după ce pleacă. Asta nu e bine deloc. Mâinile îmi tremură și îmi aud inima în urechi, însă încerc să mă calmez.
- Au plecat?
Tresar și mă întorc spre hibrid care stătea în spatele lui ușor aplecat spre mine. Puteam vedea furia mocnind împreună cu iritarea în ochi, colții lui sclipind ,iar coada zvâcnind necontrolat.
- Da...au plecat, dar nu va dura mult până se vor întoarce.
- Idioți. Vor doar să se dea mari.
Alex se apleacă mai mult spre mine și mă adulmecă.
- Acum ești și tu complice.
- Poftim?! Ba nu sunt!
Colțul gurii îi tresare de parcă ar fi pe cale să zâmbească.
- Serios? Dacă n-ar fi fost așa, de ce nu le-ai spus că sunt aici?
Oftez și clatin din cap.
- Pentru că nu e corect. Ești o ființă, nu un lucru. De ce să le spun că ești aici,de ce să-i las să te trimită de unde ai venit? Asta e dezumanizare, e nedrept. Cu toții avem dreptul la libertate, fie om, animal sau hibrid, cineva cu suflet n-ar permite ca altcineva să fie rănit.
Îl privesc în ochi și îmi îndrept spatele, nelăsând loc de glumă. Expresia lui se transformă într-una de neîncredere și surpriză, neștiind cum să reacționeze. Probabil nimeni nu-i spusese vreodată asta, iar acum auzind-o îi dădea de gândit.
- Chiar dacă sunt periculos?
Vocea lui e ca o șoaptă când în sfârșit vorbește. Zâmbesc încet și dau din cap că da.
- Chiar dacă ești periculos. Ai un motiv ca să fii așa și te înțeleg.
Urechile îi tresar și dă încet din coadă.
- Ești diferită.
～～～～～～
- Mai avem mult? Mă dor picioarele.
- Dacă nu te-ai plânge la fiecare cinci minute ar fi fost perfect.
Mergeam de câteva ore, iar picioarele mă dureau ca naiba. Fusesem de acord să-l ajut să iasă din oraș, dar Alex aproape că o luase razna când îi spusesem că eu mă voi întoarce înapoi. Mă apucase de braț și mă amenințare să nu-l las singur așa că n-am avut de ales.
În momentul de față ne aflam în pădure, mergând printre copacii înalți cu coroane bogate îndreptându-ne în nu știu ce direcție. Alex era în largul lui, relaxat și fără griji, în timp ce eu mă abțineam să nu plâng din cauza durerii ce începea să se intensifice cu fiecare pas pe care-l făceam. Deși nu aveam cine știe ce haine pe mine, un maieu cu bretele și un tricou negru supradimensionat apoi o pereche de pantaloni ușor largi, corpul meu era acoperit de sudoare, făcând hainele să se lipească de piele. Începeam să mă satur. Voiam să mă așez undeva să mă odihnesc, dar din păcate nu prea era posibil. Oftez și-mi dau părul din ochi. Alex se oprește brusc, iar eu mă izbesc de spatele lui.
- Ce e?
Mă uit la el încruntată.
- Acum vrei să te oprești? Până acum ce-ai —
- Miroase a sânge.
Tresar. Inspir profund aerul însă nu simt niciun miros. Alex se întoarce spre mine și face semn spre un buștean.
- Stai jos.
Ușurată că în sfârșit mă pot odihni mă așez pe buștean, ignorând tonul autoritar din vocea lui. În clipa următoare îl văd stând în genunchi în fața mea și-mi apucă piciorul stâng. Luată prin surprindere încerc să mi-l retrag, dar el se ține de glezna mea cu ușurință.
- Ce tot faci? Lasă-mă.
-
Ai de gând să mă lași să te ajut sau vrei să te tărăști până când nu vei mai putea merge deloc? îmi spune Alex, fără să-și ridice privirea.
Îl privesc fix, ezitând. Nu știam ce mă irita mai mult—durerea din picior sau fapt că, în ciuda tuturor avertismentelor pe care mi le spuneam în gând, începusem să am încredere în el.
- Bine, dar grăbește-te, murmur, încercând să par neimpresionată.
Alex îmi ridică ușor pantalonul până la genunchi și examinează piciorul, descoperind o tăietură mică, dar adâncă, la nivelul gleznei. Erau urme de sânge uscat, iar rana încă părea inflamată. Simt o senzație ciudată de căldură acolo unde mâinile lui ating pielea mea. Nu spune nimic, doar încruntă privirea, concentrat. După câteva minute spune pe un ton aproape mârâind.
- Ai mers cu asta de ore întregi și n-ai spus nimic? întreabă el, privindu-mă de parcă aș fi comis o mare prostie.
- Am crezut că e doar o zgârietură. Nu voiam să-ți pierd timpul, am mormăit, simțind un amestec de rușine și frustrare. În plus, am spus deja că mă dor picioarele.
- Serios? Dar de asta n-ai putut spune nimic!
În tăcere, scoate o batistă curată din buzunar și o rupe, legându-mi-o strâns deasupra gleznei. Încerc să nu-i arăt că doare, dar tresar puțin când strânge nodul. Mișcările lui sunt surprinzător de blânde. Îmi țin respirația, încercând să ignoră căldura îmi care îmi urcă în obraji. Se simțea ciudat și nu înțelegeam de ce.
- Data viitoare spune-mi, zice el calm, fără să mă privească, deși mișcarea cozii arată clar că se stăpânește, Și nu mai încerca să faci pe eroina. Dacă te rănești mai rău, doar îngreunezi situația și eu n-am de gând să te car în spate.
Deschid gura ca să-i răspund,dar se ridică și se uită în jur.
- Cineva e aici.
