Destinul unei flori de iarnă

Pierderea

În mijlocul haosului și al tensiunilor crescânde din relația lor, Zaira primise o veste neașteptată: era din nou însărcinată. Odată, o astfel de veste ar fi adus bucurie și speranță în familia lor, dar acum, situația era departe de a fi ideală. Elian devenise tot mai distant și influențat de mama lui, iar conflictele dintre ei se înmulțiseră.

Zaira își dorise să îi spună lui Elian, să împărtășească vestea unui al doilea copil, crezând că poate, într-un fel, acest lucru i-ar apropia din nou. Dar, pe măsură ce zilele treceau, teama că Elian nu va reacționa bine o ținea în tăcere. Gândul că mama lui îl influențase atât de mult încât devenise alt om o făcea să amâne momentul.

Într-o seară, când discuțiile dintre ei escaladase din nou, Zaira simți că nu mai putea ascunde adevărul. Elian era deja iritat, iar remarcile făcute de mama lui în timpul vizitei din acea zi îl făceau să fie și mai furios decât de obicei.

„Trebuie să-ți spun ceva,” spuse Zaira cu voce tremurândă, încercând să găsească momentul potrivit.

Elian, vizibil enervat, se întoarse spre ea. „Ce mai e acum, Zaira? Ce problemă mai avem de rezolvat?”

Zaira își strânse mâinile în jurul burții, încercând să-și adune curajul. „Sunt însărcinată,” îi spuse ea încet, sperând că vestea va aduce o schimbare în atitudinea lui.

Pentru o clipă, Elian păru surprins, dar expresia lui nu se îmblânzi. În loc de bucurie, ochii lui trădau o furie tot mai mare.

„Cum poți să-mi spui asta acum, Zaira?” strigă el, făcând un pas spre ea. „Crezi că un alt copil va rezolva problemele noastre? Crezi că e soluția la toate discuțiile și tensiunile dintre noi?”

Zaira simți cum inima i se frânge. Nu se așteptase la această reacție, iar durerea din cuvintele lui o lovea la fel de puternic ca orice altceva. „Elian, nu am spus că va rezolva problemele noastre. Dar este copilul nostru... și merităm o șansă la fericire.”

Elian, însă, nu mai asculta. Influenta Elenei îl transformase într-un om pe care Zaira abia dacă îl mai recunoștea. Într-un moment de furie necontrolată, se apropie de ea și o lovi atât de tare încât Zaira căzu la pământ, izbindu-se de marginea mesei. Durerea fu instantanee și cumplită, iar Zaira își duse mâna la burtă, simțind cum valuri de panică și durere îi inundă corpul.

„Nu! Elian... copilul...” murmură ea, în timp ce durerea o copleșea și lacrimile începeau să-i curgă pe obraji.

Realizând ce se întâmplase, Elian făcu un pas înapoi, cu ochii larg deschiși de groază. „Zaira... ce am făcut? Ce am făcut?!”

Când Zaira se trezi pe podeaua rece, durerea era copleșitoare. Își duse mâna la burtă și simți cum sângele îi curgea încet pe picioare. Șocul o paralizase pentru câteva momente, dar realitatea o lovi imediat: copilul.

Elian nu mai era în cameră. Furia și disperarea lui îl făcuseră să plece imediat după ce o lovise, lăsând-o singură în agonie. Zaira nu mai avea forță să strige sau să-l cheme. Durerea o copleșea, dar știind că viața copilului ei era în pericol, reuși să-și întindă mâna și să ia telefonul de pe masă.

Cu mâinile tremurând și privirea încețoșată de lacrimi, își sună mama. Vocea îi era slabă, abia putând articula cuvintele.

„Mamă... ajută-mă... te rog...” murmură Zaira, cu sufletul zdrobit. „Am nevoie de tine.”

Mama Zairei simți imediat că ceva teribil se întâmplase. Fără să mai ceară explicații, își puse imediat hainele pe ea și plecă spre casa fiicei sale, rugând-o pe Zaira să rămână conștientă până ajunge.

---

Câteva minute mai târziu, mama Zairei ajunse la ea și o găsi pe podeaua sufrageriei, slăbită și cu dureri cumplite. Fața ei palidă și sângele care păta podeaua îi dădură de înțeles că fiica ei trecea printr-o tragedie cumplită.

„Doamne, Zaira!” strigă mama ei, îngenunchind lângă ea. „Trebuie să ajungem imediat la spital.”

Fără să mai piardă timp, o ajută pe Zaira să se ridice și, cu eforturi mari, o conduse la mașină. Durerea o făcea pe Zaira să gâfâie, dar în acel moment, speranța că poate copilul ei putea fi salvat era tot ce o ținea în picioare.

---

La spital, Zaira fu dusă de urgență în sala de operații, în timp ce mama ei aștepta îngrijorată pe hol. Orele treceau greu, iar teama că își va pierde copilul devenea tot mai apăsătoare. Când un medic ieși, mama Zairei se grăbi spre el, cu inima în gât.

„Cum se simte fiica mea? Ce s-a întâmplat cu copilul?” întrebă ea, cu o voce tremurândă.

Medicul o privi trist. „Ne pare foarte rău... dar fiica dumneavoastră a pierdut sarcina.”

Durerea din ochii mamei Zairei fu greu de descris. O lacrimă i se scurse pe obraz în timp ce încerca să proceseze vestea. Știa cât de mult își dorise Zaira acest copil și cât de mult contase pentru ea. Își luă un moment pentru a-și aduna gândurile, apoi întrebă despre starea fizică a fiicei sale.

„Zaira va fi bine, dar va avea nevoie de multă odihnă și susținere. A fost o experiență traumatică atât fizic, cât și emoțional.”

---

Când Zaira se trezi în salon, lacrimile îi inundară ochii înainte chiar să-și poată aduna gândurile. Știa ce se întâmplase. Durerea din burtă și senzația de gol erau suficient de clare. Își pierduse copilul.

Mama ei, stând lângă pat, îi luă mâna în a sa. „Zaira... sunt aici, iubita mea. Știu cât de greu îți este, dar o să trecem împreună prin asta. Nu ești singură.”

Zaira izbucni în lacrimi, incapabilă să articuleze vreun cuvânt. Tot ce simțea era o durere insuportabilă, atât fizică, cât și sufletească. Elian plecase. Copilul lor era pierdut. Iar ea se simțea mai singură ca niciodată.

„Elian... nu era aici,” murmură Zaira cu voce slabă, întorcându-se spre mama ei. „M-a lovit... și apoi a plecat. El a provocat tot asta, mamă.”

Mama ei simți cum furia îi străbate trupul la auzul acelor cuvinte. Nu-și putea imagina cum cineva, în special Elian, putea să-i facă așa ceva fiicei sale. Însă, în acel moment, nu voia să își arate furia. Tot ce conta era să fie alături de Zaira, să o susțină în cel mai greu moment al vieții ei.

„Nu te mai gândi la el acum,” îi spuse mama ei, cu o voce calmă, dar fermă. „Eu sunt aici. Sunt lângă tine, și vom trece împreună prin asta. Pentru tine și pentru Maya.”

---

Elian, pe de altă parte, era frământat de propria conștiință. După ce o lovise pe Zaira și văzuse consecințele, se simțise copleșit de rușine și frică. Fără să știe cum să se confrunte cu propriile fapte, fugise de responsabilitate, lăsând-o pe Zaira singură să facă față durerii.

Se întorsese la mama lui, Elena, crezând că ea va avea răspunsurile. Dar, chiar și cu toate încercările Elenei de a-l calma și de a minimaliza gravitatea situației, Elian nu mai putea scăpa de vina care îl rodea.

„Am distrus totul,” spuse Elian cu vocea tremurândă, așezat pe canapea. „Zaira... copilul... nu pot să mă întorc. Am pierdut tot.”

---

Zaira rămase în spital câteva zile, timp în care mama ei o îngriji cu dragoste și devotament. Durerea fizică începea să se amelioreze, dar rana din sufletul ei rămânea deschisă și profundă. Gândul că Elian o abandonase într-un moment atât de dificil o urmărea neîncetat. În adâncul sufletului ei, știa că nu-l va mai putea ierta pentru ceea ce făcuse.

„Mamă,” îi spuse Zaira, într-o zi, „nu mai pot trăi cu el. Trebuie să pun punct. Pentru mine și pentru Maya.”

Mama ei îi strânse mâna și o privi în ochi. „Știu, draga mea. Vom găsi o cale să mergem mai departe. Îți voi fi mereu alături.”