Destinul unei flori de iarnă

În căutarea unui Refugiu

Pe măsură ce Zaira creștea, lumea din jurul ei părea să devină tot mai complicată. Adolescența aducea cu ea propriile lupte, dar și un nou val de întrebări și căutări interioare. Tatăl ei nu se schimbase deloc – furia și abuzurile sale continuau fără întrerupere. Zaira învățase să își închidă sufletul, să ascundă rănile și să construiască un zid de indiferență în fața suferinței.

Seara era cel mai greu moment al zilei. În timp ce restul familiei încerca să se adune în jurul mesei pentru cina frugală, tatăl Zairei stătea pe scaun, cu privirea dură și cu o voce rece.

„Iar ai făcut ceva să mă enervezi, nu-i așa?” o întreba el, fără să aștepte un răspuns. „Tot timpul stai acolo, cu fața aia de parcă ți-aș fi dator cu ceva.”

Zaira nu răspundea. Știa că orice cuvânt scos ar fi provocat și mai multă furie. Își ținea ochii în farfurie, încercând să pară mică și invizibilă. Din colțul ochiului, îl vedea cum își strânge pumnul.

„Răspunde când îți vorbesc!” vocea lui tăia aerul din cameră.

În acel moment, mama ei intervenea, încercând să calmeze situația, dar cu o voce stinsă, obosită de atâtea certuri. „Las-o în pace, n-a făcut nimic. E doar obosită.”

„Obosită?! Ce oboseală poate avea ea? Stă toată ziua fără să facă nimic, doar visează aiurea! Și tu îi iei apărarea, ca de obicei.” Se ridică brusc de pe scaun, aruncând o privire amenințătoare către amândouă. „Nu știu ce vă învață ăștia la școală, dar respect nu învață nimeni!”

Zaira știa că nu avea sens să se apere. Orice încercare de a se explica ar fi dus doar la un alt episod de violență. Așa că tăcea. O singură privire către mama ei spunea totul: era la fel de prinsă în această capcană. Zaira simțea uneori că mama lor era la fel de speriată de tatăl ei ca și ea, însă frica o ținea paralizată.

După cina tensionată, Zaira se retrăgea în camera ei. De obicei, mama ei venea să îi vorbească. Ușa scârțâia ușor când femeia intra, iar în ochii ei se vedea oboseala anilor petrecuți în tăcere.

„Zaira, știu că nu e ușor...”, îi spunea mama ei, așezându-se pe marginea patului. „Tatăl tău... are greutățile lui, dar trebuie să înveți să îl înțelegi.”

„Nu vreau să îl înțeleg, mamă”, răspundea Zaira, pentru prima dată cu o urmă de furie în voce. „Nu înțeleg de ce trebuie să trăim așa... De ce nu facem ceva? De ce nu plecăm?”

Mama ei oftă adânc, uitându-se undeva departe, ca și cum nu avea un răspuns clar.

„Zaira, uneori e mai bine să accepți viața așa cum e. Ce am putea face? Nu avem unde să mergem. Știi și tu asta. Trebuie să fim puternice.”

Zaira își coborî privirea. Nu putea să accepte resemnarea din vocea mamei sale, dar nici nu vedea o cale de ieșire. În schimb, își înghițea lacrimile și își promitea că nu va lăsa durerea să o doboare. Trebuia să găsească un refugiu, iar acel refugiu devenise jurnalul pe care îl găsise cu câteva luni în urmă.

Seara, după ce toți adormeau, Zaira aprindea o mică lanternă și începea să scrie. În acele momente, tot ce se întâmplase în ziua respectivă – fiecare cuvânt dur al tatălui, fiecare lacrimă reținută în fața mamei – își găsea locul pe hârtie.

„Nu pot să trăiesc așa mereu”, scria ea într-o noapte. „Mă simt prinsă, dar știu că undeva, în lumea asta, trebuie să fie un loc mai bun. Trebuie să fie.”

Cuvintele pe care le scria deveniseră o formă de supraviețuire. În ele, își exprima toate emoțiile pe care nu le putea arăta. În paginile acelui jurnal, era o Zaira pe care nimeni nu o cunoștea – o fată care visa la libertate, la o viață fără violență și teamă.