Destinul unei flori de iarnă

Prietenia

Noaptea continua să acopere orașul cu mantia ei întunecată, iar Zaira stătea în continuare pe banca din parc, învăluită de liniștea pe care o așteptase atâta timp. Pentru prima dată, respira fără teamă. Aerul rece îi înțepa fața, dar nu o deranja. Răceala era mult mai blândă decât frigul sufletesc pe care îl simțise atâția ani în acea casă.

În jurul ei, orașul părea gol, dar în mintea ei se ducea o luptă între frică și libertate. Nu știa unde va merge sau ce va face, dar știa un lucru clar: nu se va mai întoarce niciodată. De acum înainte, viața ei era în mâinile ei. „Ce va fi, va fi,” își spuse în timp ce își ștergea lacrimile cu mâneca gecii.

Deși nu avea un plan clar, un gând începea să prindă formă în mintea ei. Nu putea să rămână mult timp în acel parc, nu era sigur să stea afară toată noaptea. Se ridică încet de pe bancă și începu să meargă, fără să știe exact unde o vor duce pașii. Străzile erau pustii, luminile felinarelor pâlpâiau din când în când, ca niște martori tăcuți ai evadării ei.

După câteva minute de mers, își aminti de Amina, prietena ei din copilărie. Amina era una dintre puținele persoane care o înțelegeau, care îi cunoșteau povestea și durerea. Își amintea de multe nopți petrecute împreună în micile pauze de libertate pe care și le permitea, ascunzându-se de tatăl ei. Era un singur loc în care Zaira se simțea cu adevărat în siguranță: casa prietenei ei.

„Poate că Amina mă va ajuta,” își spuse, simțind cum speranța începe să îi aprindă o mică flacără în suflet. Cu pași mici, dar siguri, se îndreptă spre casa Aminai, aflată la câteva străzi distanță. Străzile păreau infinite, dar Zaira nu se opri. Cu fiecare pas, distanța dintre ea și vechea ei viață se mărea, și asta îi dădea curaj.

Când ajunse în fața casei Aminai, se opri pentru o clipă. Lumina dintr-o cameră era aprinsă, ceea ce însemna că cineva era treaz. Cu mâna tremurând, își adună curajul și bătu ușor la ușă. Simțea cum inima îi bate în piept, sperând că prietena ei îi va deschide.

După câteva secunde care i se părură o veșnicie, ușa se deschise încet, și în prag apăru Amina. Ochii i se măriră de surpriză când o văzu pe Zaira, îmbrăcată în hainele vechi și cu geanta pe umăr.

„Zaira? Ce cauți aici, la ora asta?” întrebă Amina, văzând imediat durerea din ochii prietenei sale.

Zaira simți cum cuvintele îi rămân blocate în gât. Își dădu seama că, deși planificase să plece, nu se gândise ce va spune atunci când cineva o va întreba. Într-un final, șopti: „Am plecat... Nu mă mai pot întoarce acasă.”

Amina o privi cu ochii mari, dar fără să mai întrebe nimic, o trase înăuntru. Zaira simți cum aerul cald din casă o învăluie și, pentru prima dată după mult timp, se simți în siguranță.

„Stai jos,” îi spuse Amina, îndemnând-o spre o canapea. „Ce s-a întâmplat? De ce ai plecat așa?”

Zaira își luă o clipă să își adune gândurile, apoi, cu vocea tremurândă, începu să-i povestească tot ce se întâmplase. Despre tatăl ei, despre lovituri, despre cum fiecare zi se simțea ca o închisoare. „Nu mai puteam să stau acolo,” spuse ea, simțind cum lacrimile îi umplu din nou ochii. „Nu mai suportam. M-am gândit că, dacă nu plec acum, nu voi mai avea niciodată curajul să o fac.”

Amina o asculta în tăcere, iar când Zaira termină, se apropie și o îmbrățișă strâns. „Ai făcut bine că ai plecat,” îi spuse Amina, cu o voce liniștitoare. „Nu ai meritat niciodată să treci prin asta.”

Zaira simți cum lacrimile îi curg pe obraz, dar de data aceasta nu erau lacrimi de frică sau disperare. Erau lacrimi de eliberare. Pentru prima dată, cineva îi spunea că a făcut bine, că nu trebuie să se simtă vinovată pentru decizia ei.

„Poți rămâne aici cât vrei,” îi spuse Amina. „Nu trebuie să te întorci dacă nu vrei.”

Zaira oftă adânc, simțind cum greutatea anilor de suferință începea să se desprindă încet de pe umerii ei. Nu știa ce îi va aduce ziua de mâine, dar, în acea noapte, pentru prima dată în viața ei, simțea că avea o șansă reală la libertate. Și asta îi dădea speranță.

---